0.26%

Știu că titlul este cam ciudat și probabil cu vreo câțiva ani în urmă nici eu nu aș fi înțeles despre ce e vorba.

E vorba despre statistică. Nu vă așteptați, nu-i așa? Sau poate sunteți vreun guru al acestei științe și știți la ce fac referire. Dacă știți, apăsați pe ”X”-ul din colțul din dreapta sus al paginii. 

Faptul că ”știți” înseamnă că nu o să vă spun nimic nou și nici nu o să fiți de acord cu opiniile mele. Dacă, totuși, nu aveți nimic de făcut sau procentul din titlu vă readuce în minte cine știe ce amintiri romantice din timpul vreunui curs de statistică, încercați să nu fiți extrem de critici. Vă voi fi recunoscător dacă ați reuși să vă încadrați în  media criticii și sarcasmului mai mult sau mai puțin academic, respectiv aproximativ 68%.

Dar să revenim la ”oile noastre”, care din punct de vedere statistic se pot încadra în… Stop. Am avut o mini criză.

Imaginea personală despre statistică a fost dărâmată, spartă în bucăți, atunci când am dat piept, burtă și neuron cu obiectul Statistică, în anul 1 al Facultății de Psihologie. Bucățile respective, au putut fi constituite, după dimensiuni și alte criterii,  în clase de dezamăgire, stupefacție și revoltă mentală. De aceea, până m-am calibrat, am dat examenul de mai multe ori.

L-am trecut în final, aceasta putând fi o dovadă că rugăciunile ajută.

Trebuie să subliniez că am ceva anișori și de școala asta m-am apucat cam pe la 45. Așa că multe dintre ideile legate de ce e de folos și ce nu, îmi erau și sunt încă bine formate.

Dar sa revin din nou în stână. La oile și măgarii și câinii…

Ceea ce m-a surprins în final, la obiectul statistică aplicat în psihologie, a fost faptul că nu lua în calcul persoana (psihicul său unic și individual). Nope. El trata și studia indivizii și … nici nu știu prea bine cum să spun… caracteristicile psihicului colectiv (cumva) pe baza diferențelor sau asemănărilor dintre caracteristicile psihice și comportamentale ale subiecților, trăsături de caracter comune sau …., extrăgând tendițe ale….

Dacă continui o să vă doară capul și nu o să mai vreți să citiți. Oricum cam asta a fost și reacția mea. După ce l-am cetit puțin pe Freud, am ajuns la concluzia că, la mine, reacția își avea originea într-o anume pulsiune care ținea de reglarea sau păstrarea homeostaziei (mai ales  a homeostaziei judecății și sănătății mentale).

În fine.

Unul dintre instrumentele esențiale ale statisticii este, așa numita, ”curbă a lui Gauss” sau  reprezentarea unei distribuții normale.

Pe scurt, acest instrument statistic, împarte o populație sau un eșantion, față de medie, în șase intervale (trei în stânga mediei și trei în dreapta ei). Nu merg mai departe cu descrierea, o găsiți extrem de ușor pe net.

Important este că, pe baza acestei distribuții, apar niște noțiuni foarte interesante care ne influențează viața. De aici apare noțiunea de ”normalitate” – 68% din populație. Apoi ”rezultatele accentuate” – 27,18% din populație. Apoi ”rezultatele atipice” – 4,30%. Și în final ”rezultatele aberante” – ce mai rămâne, adică 0,26%.

Aceste procente se distribuie egal față de media distribuției, astfel că jumătate din rezultatele accentuate (13,59%) descriu caracteristici ”pozitive” peste medie și cealaltă jumătate caracteristici ”negative” sub medie.

Și tot așa, pentru fiecare tip de rezultat și procent. Ceea ce se ia în calcul în orice cercetare este tot, mai puțin cei 0,26%, care ”nu sunt definitorii pentru cercetare și grup” sau sunt considerate erori de măsurare. Cu alte cuvinte, cei mai proști și geniile nu ne interesează. Pentru că procentul acesta cuprinde exact aceste categorii.

La început nu am realizat, dar apoi a răzbătut din mine un gând, o idee, o… ceva. Trebuie să spun că am studiat (cetit și practicat pi mini, și nu numai) ceva NLP. Nu știi ce e, dă sărci pi Google.

Gândul ce mă străbătea era reprezentat de un cuvânt. Modeling. Nu, nu e cu gagici în costume de baie.

E o tehnică din NLP, care spune că, pentru a ajunge mai ușor la excelență într-un domeniu, este necesar să afli expertul din acel domeniu, să-l studiezi când face ce face, să extragi esența care îl face să fie expert, să ”codifici” informațiile extrase, să creezi un model, să-l testezi, să-l rafinezi/corectezi și apoi să-l aplici (la tine și/sau la alții).

Esența acestei tehnici este în completă opoziție cu curba lui Gauss.

Deci, după ce aflu cine este cel mai cel într-un domeniu (chiar dacă nu am vrut acest lucru), îl elimin din cercetare și studiu și mă focusez pe ”majoritate”, pe ”normal”, pe ”individul nici prea prea, nici foarte foarte”.

Nu vreau să jignesc pe nimeni. Probabil că și eu intru în cei 68% și asta e o zvâcnire neuronală. Nu este nimic rău să fii în cei 68%. Rău este când o cercetare statistică te consideră etalon, pentru că atunci nu îți mai cultivă deloc dorința de evoluție. Ba din contra, pentru că, atunci când ești ”etalon”, nu e nevoie să te schimbi. Ceilalți se schimbă după tine.

Oi fi eu din categoria cu ”teoria conspirației”, dar nu sună a puțină manipulare?

Pe de altă parte, cei 0,26% mai pot fi interpretați și altfel. Tot din punct de vedere al NLP-ului.

Jumătate din 0,26% sunt făcuți pentru activitatea studiată și o vor face fără efort, cu rezultate excepționale, iar cealaltă jumătate nu are absolut nimic în comun cu activitatea respectivă.

Deci unii fug către activitatea respectivă, iar alții fug de ea.

Din nou, dacă vrem să modificăm și să îmbunătățim calitățile grupului, pe cine credeți că ar trebui să luăm ca model? Pe individul ”mediu”?

În alt obiect studiat, respectiv Psihologie Socială, ni s-a predat despre efectul minoritarului sau al minorității. Minoritarul este cel aflat în dezacord cu grupul său și își susține opiniile și poziția.

Fie și vizual, minoritarul se regăsește în una dintre părțile care formează 0,26%.

Acum, interesant este că efectul minoritarului spune că, prin neschimbarea poziției față de grup, minoritarul sfârșește prin a-și ralia grupul la poziția sa. De aceea minoritarul este cel mai adesea identificat cu ”agentul schimbării”. Cu cel care produce schimbarea, cu inovatorul, cu cercetătorul care nu este de acord cu limitările celorlalți. Din păcate, ceilalți sunt ”majoritatea”, primordial cei 68% dar și celelalte procente.

Cumva, se poate spune că, evoluția omenirii se datorează celor care sunt sau au fost la extrema curbei lui Gauss. Ei nu au fost de acord cu limitările, ei au căutat căi și soluții noi, ei au adus inovația și tot ei au inițiat mișcări sociale.

Revenind la modeling. Întrebați pe unul din cei 68% dacă vrea să fie precum Bill Gates sau ca un vânzător de Windows într-un magazin Microsoft? Fac pariu că, dacă știu cine e Bill, nu vor ezita să-l aleagă.

Nu faptul că nu suntem toți Bill Gates, Steve Jobs, Gandhi, Bach, George Lucas, etc., mă îngrijorează ci faptul că , ”ajutați” de anumite studii și cercetări statistice, nu mai încercăm să ieșim din barierele lui 68% către cei 13,59% din dreapta mediei și apoi către cei 2,15% din aceiași direcție.

Transferarea și utilizarea noțiunii statistice de ”majoritate” din domenii sociale, cum ar fi ”democrația”, în domeniul psihologic reprezintă, din punctul meu de vedere, o adevărată manipulare a subconștientului colectiv.

Este din ce în ce mai greu să eviți, în viața de zi cu zi, datele furnizate de statistică. Bursa funcționează cu ajutorul statisticii, cu prognoze, cu calcule probabilistice. Vremea poate fi  prognozată cu ajutorul statisticii. Salariile pot fi calculate statistic.

Probabil că și viața fiecăruia dintre noi poate fi reprezentată și analizată statistic. Totuși fiecare dintre noi avem dreptul și obligația să ne alegem conștienți unde ne situăm pe curba lui Gauss.

Și știți ceva? Nu sunt singurul cu ideile astea.

https://www.ted.com/talks/shawn_achor_the_happy_secret_to_better_work

The Sistem

Sistemu`

Cred că am mai spus asta, așa că scuze dacă mă repet. Dacă nu, nu.

Îmi plac cuvintele și sunt atent la ele, mai ales cele emise în mediul public. Probabil că acest ”hobby” m-a făcut să studiez ceva NLP și nu numai.

Cert este că oamenii nu sunt atenți la ce spun atunci când vorbesc și, de multe ori, subconștientul forțează barierile lumii reale, expulzând uneori sau strecurând alteori în vorbire, cuvinte care spun mai mult despre ideile, scopurile și dorințele lor.

Dacă la nivelul individului acesta este un fenomen aproape natural și are chiar și funcție de defulare a energiilor și pulsiunilor psihice, ce explicație sau funcție putem asocia unor anumite cuvinte care apar concomitent în dialogul colectiv? Când acele cuvinte depășesc bariere care țin de studii, cultură, clasă socială, context politico-economico-social, înseamnă că ele au o funcție sau desemnează o funcție recunoscută de toți ( mai mult sau mai puțin conștient).

Un astfel de cuvânt este ” Sistemu` ”. L-ul de final este cel mai adesea mâncat sau rămâne în gâtul vorbitorului. Intuiesc tot un mecanism care ține de subconștient.

Dacă deschizi televizorul și ai ”norocul” să nimerești peste vreo dispută pseudo-politică sau ”de idei” , ai să observi ușor că la fiecare 3-4 propoziții explicative, vizavi ”de ce da” sau ”de ce nu”, o să fie invocat un participant la procesul respectiv, participant cu rol decizional. Acest factotum este ”Sistemu`”.

Cei din poliție (sindicat sau agenți), funcție de cum le crește sau nu salariul, servesc sau nu Sistemu` .

Când mor oameni în spitale pentru că ”nu e medici, nici medicamente, nici bani”, tot Sistemu`  e de vină.

Când se pică la bac pentru că elevii nu învață sau programa școlară e de 2 bani, corpul profesoral blamează… ghiciți… Da, aveți dreptate, Sistemu` e de vină.

Când cresc prețurile, se scumpește carburantul, nu se fac autostrăzi, cresc taxele, nu plouă sau plouă prea mult și se declanșează inundații, tot Sistemu` e de vină. Sau așa ne spun toți reprezentanții de ministere, sindicate, parlamentari, președinție, ziare, formatori de opinie, SRI-ști, SPP-iști și ce –iști mai vreți dvs..

În general Sistemu` este invocat în două situații.

Prima este când ni se explică ”de ce nu” (trăim mai bine).

A doua situație este când ”ni se cere” (ca Sistemu` să funcționeze).

Paradoxal toți cei care vorbesc despre Sistem se asociază cu el sau se poziționează față de el.

Cel care crede că e în Sistem (sau chiar e), vorbește marcat de ”cunoașterea” acestuia și folosește cuvinte precum ”Eu sunt din Sistem”, ”Eu provin din Sistem”. El încearcă să se încarce atât de cunoaștere cât și de autoritatea extrasă din asocierea sa cu Sistemu`. Privirea acestora este cel mai adesea pătrunzătoare, dând senzația că îți citește codul PIN și mail-ul fără WiFi. Vocea lor este sigură și apasă pe fiecare vocală, consoană, virgulă și punct. Ideile expuse de aceștia nu suportă comentarii și au aceeași putere ca și Cele 10 porunci.

Apoi, trece o lună, trec două luni, trece un an sau mai mulți.

Deschizi televizorul și îl vezi. Slab, tras la față precum țapul la … știți voi. Vocea este pițigăiată și tremurândă. Privirea este ”ambiguă”. Adica privește peste tot și nicăieri. Este același om. Nu ai ști dacă sub imaginea lui nu i-ar scrie numele. Dai drumul la sonor, pentru că fără sunet personajul pare o paiață.

Nu îți vine să crezi ce spune. ” Sistemu`  m-a… !” ”Din cauza Sistemului…. ” Și apoi, findcă e nașpa să fii singur, ”Sistemu` ne-a…”. Nu știu dacă sesizați, dar când era cu Sistemu`, personajul nu era împreună cu noi. Ba ne mai și urechea. Acum, când Sistemu` îl … și pe el, devine, ca să zic așa, ”frate cu românul”.

Cei care apar la TV și înjură Sistemu`, ori au fost dați afară din el ori vor să intre în el.

La un moment dat am participat la o discuție socială deschisă (mai ales în sensul că era în aer liber), unde o doamnă profesor vorbea cu emfază despre menirea sa, despre funcția sa socială, despre aspirațiile sale… Totuși, la fiecare cinci cuvinte, pomenea despre Sistem. Despre cum ea provine din Sistem, despre ce permite Sistemu`, despre … Sistem.

Atât ea, cât și elevii, deserveau Sistemu` și se adaptau (mai mult forțat) la cerințele acestuia. Nu este un profesor renumit de la nu mai știu ce colegiu cu rezultate deosebite. Este un profesor normal, de la un colegiu normal. Sau poate era renumită. Nu am întrebat-o dacă și ea are 6 case, precum profesorul emerit ajuns știți voi ce.

Aceeași experiență am trăit-o cu o asistentă. Și ea era cu Sistemu` în gură și oscila între a face parte din el și a fi oprimată de el. Cred că atunci când cerea bani la pacienți era oprimată iar când trebuia să le explice de ce nu avea medicamentele lor, era din Sistem.

Aceeași discuție, mai precis în aceeași termeni, am avut-o și cu un polițist, și cu un vânzător la tarabă și chiar și cu un gunoier care mă admonesta pentru cum reciclasem plasticul și îmi spunea cum o să mă … ghiciți… da, Sistemu`.

Aceste experiențe m-au speriat. Dacă pe cei de la televizor îi ”creditez” cu un nivel mult mai mic de conștiință și un nivel mult mai mare de parvenire, hoție și manipulare, pe doamna profesor, pe duduia asistentă, pe polițist și pe gunoier le creditez doar cu o anume simplitate a minții, focusată nu pe judecată.

Totuși, dacă acest cuvânt a reușit să ”penetreze” societatea de la cap și până la bază, înseamnă că el are o mare putere.

În utilizarea sa recunosc niște tipare care evocă dictaturi în care pentru o ideee abstractă se petrec atrocități. În numele Sistemului se promulgă legi care ne reglează limitele și drepturile noastre. În numele Sistemului se fac sacrificii. Sistemu` o cere.

Acum înlocuiți cuvântul ”Sistemu`” cu ”Partidu`” sau cu orice noțiune abstractă de Putere.

Nu vă ia un fior pe spinare?

Ce este acest Sistem? E o noțiune abstractă. Un cuvânt care desemnează o entitate care se hrănește cu fricile noastre, care ne șantajează cu nevoile noastre și ne amenință cu nesiguranța zilei de mâine.

Ca orice noțiune abstractă, este inumană și dacă undeva, la începuturi, a fost necesară construirea sa ca o unealtă care să deservească umanitatea, acum pare să fi devenit un monstru ai cărui sclavi suntem.

Atunci când aud pe cineva spunând că el înțelege sau face parte din Sistem, îmi vine să îl întreb dacă îl poate folosi. Dacă îl poate schimba. Dacă îl poate desființa. Dacă nu poate să facă nimic din aceste lucruri, înseamnă că nu el este la conducere și nici nu cunoaște Sistemu`.

Dacă Sistemu` te folosește, te schimbă sau chiar te desființează, cine conduce pe cine?

Atunci când cineva pronuță acest cuvânt în context politico-social, indiferent că este din Sistem sau din afara lui, răzbate și frica față de implacabilitatea, non-simțirea și non-umanitatea acestuia. Toți sunt îngroziți și înfricoșați de monstruozitatea sa. Dar nu o recunosc.

Faptul că, de la ”vlădică până la opincă”, toate clasele sociale recunosc existența Sistemului, fie și prin faptul că îl menționează justificativ, denotă că acesta a fost recunoscut de către subconștientul colectiv. Se poate ca el să devină (dacă nu este deja) un arhetip modern Jung-ian.

Se poate ca peste câteva sute de ani (am o gândire pozitivă), oamenii să aibă întipărită ca informație genetică, care ține de supraviețuire, spectrul (și nu imaginea) Sistemului și, atunci când vor mai auzi numele său sau alte alias-uri, să scuipe în sân și să-i dea un pumn (sau palmă) în gură celui care îl va mai invoca.

Hmm… Să așteptăm atâta?

”Nu incurajati copiii spre scolile de balet si bune maniere”?

Aceasta este opinia domnului Pambuccian. Semnul întrebării de la sfârșit îmi aparține.

Am citit Interviul acestuia de pe Hotnews.ro. 

Foarte interesant, cu accente clar futurologice și de vizionarism tehnologic.

Evidențiază progresul tehnologic din ce în ce mai grăbit, cu posibilități desprinse din filmele SF.

Printarea unui produs acasă. Printarea mâncării, precum în Star Trek. Printarea pieselor de schimb pentru oameni ( a se citi organe). Printarea 3D și fabricarea aditivă este deja aici.

Așa cum spune și Varujan Pambuccian, omul deja este exclus ca participare și prezență fizică  în anumite procese tehnice, vezi liniile de asamblare robotizate și va fi și mai mult, până când va fi exclus complet din majoritatea muncilor ”fizice”.

Acest lucru va determina dispariția unor meserii și o explozie a șomajului.

Cu toate aceste previziuni deja adevărate sau împlinite și mai ales cu efectele lor sunt de acord.

Cu ce nu sunt de acord, din viziunea futurologică a domnului Pambuccian, este îndemnul său cel puțin nefericit de abandonare a pregătirii umaniste pentru copii.

Domnul Pambuccian aduce în discuție revoluțiile industriale și pornind de la cele trecute și prezente extrapolează efectele acestora în privința celor viitoare.  Dacă în privința modificărilor tehnologice și sociale, proiecția sa este corectă, el uită (sau nu dorește) să aducă în discuție cum au afectat aceste ”salturi” omenirea din punct de vedere psihologic și chiar spiritual.

Fiecare așa numită ”revoluție industrială” a generat adevărate valuri de afecțiuni sau traume psihice. Oamenii au devenit mai depresivi și mai anxioși. Cei care aveau copii în acea perioadă le-au ”imprimat” acestora modele de comportament și relaționare deficitare sau deviante. Copii aceștia, care astăzi sunt adulți, își învață la rândul lor copiii să fie la fel de ”fericiți” cu aceleași mijloace și în același fel.

Acest lucru este evident mai ales în țările puternic industrializate și dintre acestea se detașează clar SUA.

Țara cu cel mai mare elan tehnologic, cu cea mai mare implementare directă și rapidă a noilor tehnologii.

Țara cu cei mai mulți bani investiți în cercetare și achiziționarea de ”creiere” pentru aceasta.

Țara care are cel mai mare număr de psihologi și psihoterapeuți.

Țara cu cel mai mare număr de persoane depresive și cu probleme de relaționare.

Dintre soluțiile pentru aceste probleme de relaționare, se remarcă cele care pornesc de la ideea că ”relația nu o să funcționeze”, ”că trebuie să mă protejez față de partener” și se traduc prin contracte prenupțiale sau conviețuire/coabitare/parteneriat. 

Cât de anacronic sună începerea unei relații de dragoste pe bazele unui contract și pornind de la premisa că nu o să dureze. Sună a ”profeție care se autoîmplinește”.

Deci, țara cu cea mai avansată tehnologie are cele mai mari probleme în a face față acesteia din punct de vedere uman. Oamenii se simt excluși, nefolositori, nu își mai găsesc locul în societate. Vezi alcoolismul, utilizarea drogurilor și obezitatea ca și efecte sau modele comportamentale.

Varujan Pambuccian vorbește de pregătirea tinerilor generații din punct de vedere tehnologic, din punct de vedere al forței de muncă, din punct de vedere al societății de consum.

Ce facem cu cei care nu sunt tehnici prin caracter? Cu cei care au înclinații artistice? Cu cei care nu au acces la învățământul viitorului (care devine trecut cu fiecare secundă trecută)? Cu cei prea în vârstă să își schimbe meseria?

Trebuie să creștem generații care să ”trăiască” doar în fața calculatorului, supărați pe vreun cod care nu este compilat cum trebuie sau fericiți că firma X le-a primit cele 3 rânduri de cod-mașină? Care își exprimă emoțiile prin emoticoane sau acronime sau întâlnesc persoana iubită prin intermediul unui avatar?

La ce este bună tehnologia, dacă nu să servească Omul? Cineva (nu îmi aduc aminte cine) spunea că tehnologia îl va elibera pe om, acesta putându-se dedica transformării sale în OM. Iar acesta, în dezacord cu domnul Pambuccian, nu este un programator care trăiește la lumina monitorului și pentru programul X sau Y.

Dacă omul nu va mai trebui să muncească fizic, ce va face cu timpul liber?  

Omul este, primordial și esențial, o ființă emoțională și socială. Într-adevăr, aceste calități pot fi cenzurate,  parțial eradicate, dar doar la suprafață. Atunci când ele sunt cenzurate la exterior, în interior creează o tensiune fantastică, aceasta trebuind să fie eliberată la un moment dat. Cel mai adesea într-un mod distructiv (pentru sine sau pentru cei din jur).

Persoana lipsită de emoții este incapabilă să empatizeze cu semenul său și va deveni un sociopat. Cu cel mai tare printer 3D nu va printa o orteză pentru cel căzut ci un pistol cu care îl va ”elimina” din lumea sa perfectă, pentru că se ”comportă anormal” și fără să-și dea seama, suferința celuilalt îi produce disconfort prin asemănarea cu sine. Dar nu va ști cum și ce să facă cu ceea ce simte și atunci va deschide computerul și va face singurul lucru pe care îl va ști.

Click, double click, right click.

Print, 1 copy, choose size, enter.  Printing, printing…

PS  În viziunea domnului Pambuccian pare să nu mai fie nevoie de pictori, balerini, cîntăreți, sculptori, psihologi, scriitori, poeți. Pur și simplu vor fi șomeri.

Aș fi fost întru totul de acord cu domnul Pambuccian dacă nu ar fi scos factorul uman din viziunea sa. În viziunea sa omul este sclavul tehnologiei. Aceasta are nevoile sale după care noi ne educăm și ne instruim copiii. Tehnologia, în viziunea sa (chiar dacă el nu își dă seama de asta), pare mai mult un parazit cu care am ajuns, de la o coabitare mutual avantajoasă, la o dependență bolnavă, distructivă.

În viziunea domnului Pambuccian, omul pare să continue procesul de selecție naturală, atâta doar că nu se mai află în vârful lanțului trofic. Acolo este un computer, o tabletă, un smartphone.

PPS Și eu utilizez calculatorul și smartphone-ul. Și eu vreau internet și WiFi. Și eu am facebook și accesez social-media. Și eu aș avea nevoie de un printer 3D uneori. Și eu vreau timp liber să mă bucur mai mult de viață și de cei pe care îi iubesc. Și eu…

Dar niciodată nu am să pun mai presus de un OM un computer sau un programator (o meserie). Altfel, domnule Pambuccian, aș putea fi tentat să ”vă dau delete” sau să vă schimb cu o componentă mai nouă și mai performantă. Doar pentru că nu ”rulați” C++ sau C—sau Linux sau… sunteți ”obsolete”.

Un exemplu pozitiv, în ceea ce poate reprezenta dezvoltarea tehnologică, este următoarea prezentare a printării de organe, la o conferință TED. Printare rinichi