2017 –
ora 3 AM Duminică
Era liniște în cartier. Fusese o zi toridă și
lumea ieșise afară mai pe seară. Cei mai mulți apăruseră pe la 10 și până pe la
12 au ținut-o ba cu bere ba cu câte o sticlă de vin. La fiecare bloc se
ascultase alt tip de muzică, de la manele la Paraziții și trash. Dacă stăteai
într-o intersecție și aveai norocul ca în colțurile ei sa fie patru blocuri cu
orientări muzicale diferite aveai parte de o cacofonie specială.
Printre
sbierătele nu știu cărei formații de rock underground (oare cum razbătuseră ”on
the ground” – or fi mineri?) puteai auzi un ”auuu viața miaaa” sau ”mafia face și drege” sau
”mână caii bidiviu”.
Dar de la 12 volumul scăzuse constant. Oamenii,
mai mult sau mai puțin treji din punct de vedere alcoolic, se retrăseseră în
casele lor, sau în apartamente sau doar căzuseră răpuși în vreun hol de bloc.
Martori ai serii rămăseseră pet-urile și dozele și niște câini care se plimbau
alene, amușinând printre resturi după ceva de mâncare.
Acum era liniște.
Încet, un zgomot venit de nicăieri crescu. Nu
era foarte puternic însă se auzea clar fără a-l putea defini. Semăna cu un
mârâit/mormăit. Sunetul ținu vreo cinci minute, crescând constant în volum.
Câinii au luat-o la fugă și ascunși prin subsoluri au început să urle. Toți.
Luminile s-au aprins la geamuri, oamenii au
ieșit afară agitându-se și uitându-se speriați în jur. Când sunetul se opri,
toți se întrebau ce a fost asta: a fost o alarmă de cutremur, a fost cutremur
sau urmează, ne-au atacat ăia sau ăilalți? Chiar dacă nu semăna cu sunetul
alarmelor nimeni nu găsea altă explicație.
Unii au stat afară încă o oră așteptând
cutremurul, alții s-au dus la culcare zicând că a fost o glumă, iar alții au
deschis televizoarele așteptând explicații.
Pe la 5, pe toate canalele de știri se vorbea
despre sunetul care se auzise în întreaga lume. Ca să vezi, nu numai în
cartierul și orașul lor! Ce chestie dom`le!
Evident nimeni nu știa
ce să spună. Nimeni, nici un om de știință, nu a putut
explica. Unii spuneau despre un asteroid care se dezintegrase în atmosferă și
bla bla bla. Alții vorbeau în general despre un posibil fenomen natural, atât
de unic încât nu îl puteau identifica, însă garantau că despre el este vorba.
Atunci când vocile ”oamenilor de știință” nu
au reușit să răspundă întrebărilor, locul lor a fost preluat cu succes de
conspiraționiști și ufo-logi. Pentru ei era clar că, ori omenirea primise un
mesaj extrem de important de la o altă civilizație extraterestră (al cărui
conținut era ascuns de autorități) ori rețeaua de apărare a Terrei împotriva
alien-ilor tocmai distrusese o navă, care....
Asta a ținut vreo patru luni. Apoi interesul a
scăzut.
2018 –
ora 2 AM – Duminică
Era liniște. Peste oraș era liniște. Zăpada îl
acoperise complet cu cei 70 de centimetri anunțați la știri. Temperatura era sub
zero grade dar, pentru că nu bătea vântul, nu părea prea frig.
Nu era nimeni afară. Printre nămeții dintre
blocuri se puteau vedea urmele primilor locuitori ai orașului care călcaseră pe
zăpadă. Urmele labelor lor și micile poteci pe care le formaseră.
Becurile de pe stradă aruncau umbre fixe pe
albul zăpezii.
Șuieratul părea că a apărut de nicăieri.
Crescu încet, încet până deveni asemeni unui samovar supraîncălzit. Contiuă să
crească în volum și brusc începu și vântul să spulbere zăpada. Umbrele becurilor
de pe stradă nu mai erau nemișcate pe măsură ce stâlpii începeau să se
balanseze.
Geamurile s-au luminat, oamenii au țâșnit afară
în zăpadă acoperindu-și urechile. Câinii urlau din subsolurile unde se
ascunseseră. Toți se uitau în zăpada viscolită căutând orbește sursa sunetului.
Brusc sunetul încetă și vântul se opri și el
încet, încet. Fulgii de zăpadă viscoliți au mai stat puțin, atârnați în aer,
apoi au aterizat și ei la loc în nămeții care se formau la loc.
Oamenii au mai stat o jumătate de oră afară,
apoi frigul i-a alungat înapoi în case.
Unii și-au adus aminte. Da, nu fusese
cutremur, nici alarmă, chiar dacă acum parcă, parcă semăna. Au deschis
televizoarele și au aflat că sunetul se auzise în întreaga lume și vântul care
îl însoțise provocase în unele locuri și pagube.
În următoarele 2 luni știrile au reluat
caruselul lipsei de informații de data trecută. Din nou, oamenii de știință...
Din nou conspiraționiștii și ufo-logii. Față de data trecută acum au intrat pe scena mediatică și exaltații religios care spuneau că ambele evenimente sunt
trâmbițele apocalipsei și că ar fi bine să...
De fapt nimeni nu știa nimic. Sau...
O lună
mai târziu
Într-o sală destul de mică, stăteau cam
înghesuiți reprezentanții tuturor statelor lumii. Nu erau la ONU și nimeni din
presă nu știa de întâlnirea lor.
În fața acestui grup, la o masă, era un bătrân
cu haine ponosite de călugăr. Lângă el, stătea în picioare un puști slab de 8-9
ani. Pe masă, bătrânul ținea o singură foaie, un pergament care părea gata să
se fărâmițeze. Atât.
Reprezentantul Vaticanului vorbi primul.
-
Așa cum știm cu toții, documentul
pe care fratele Ohm l-a adus anul trecut, a fost verificat și validat de toți
cei aflați aici, adică de toată Lumea. Ceea ce scrie în acest document vechi nu
poate fi ignorat dacă vrem să supraviețuim. În document sunt descrise exact evenimentele
care au avut loc. Atât de exact, încât nu poate fi o coincidență, mai ales că
noi am citit documentul înainte de ultimul eveniment. De aceea suntem forțați
să luăm în serios și partea a doua a documentului. Chiar dacă sunt convins că
toți aveți cunoștință de conținut am să-l rog pe doctor Hawkins să ne explice
ceea ce scrie acolo.
De undeva din spate, însoțit de fâșîitul
roților de cauciuc, Hawkins se apropie de masă și cu glasul său artificial
vorbi:
-
Documentul vorbește despre o serie
de evenimente care vor afecta Terra. Descrierea primelor două este exactă, ceea
ce ne face să dăm credibilitate și celorlalte șase care ar urma. Evenimentele
prezise de document sunt în creștere, ca violență și efect asupra Pământului
având ca efect final distrugerea completă a planetei. Documentul susține că
pentru a salva Pământul este necesar ca un emisar să ajungă la sursa acestor
fenomene. Pentru aceasta noi trebuie să construim cea mai bună navă stelară în
următorii 5 ani. Ne este indicată și o direcție de călătorie. Documentul
susține că, dacă nu reușim acest lucru în următorii cinci ani, dacă întârziem, emisarul nostru nu v-a ajunge la timp și următoarele evenimente, fiind deja
puse în mișcare, nu vor mai putea fi evitate.
-
Aș vrea să întreb călugărul câteva
lucruri înainte de a merge mai departe, spuse reprezentantul Chinei. Vreau să
știu de unde are documentul, cărui ordin îi aparține și dacă știe cine este cel
care provoacă toate acestea? Trebuie să considerăm aceste acțiuni ca pe niște
agresiuni? Este vorba despre ființe extraterestre?
Toate privirile
s-au întors către bătrân. Lângă acesta apăruse o femeie translator.
-
Nu știu să aparțin vreunui ordin.
Stau cu încă 10 frați călugări într-un lăcaș din munții Neamțului. Noi doară ne
rugăm la bunul Dumnezeu să ne miluiască. Când a fost primul zgomot, unul dintre
pereții chiliei mele s-o crăpat și o apărut așa, o tainiță cu o cutie. Iară în
cutie era hrisovu` ista. Apoi io am mers la Bucureșci, la cel mare și de acolo tot așa până aici.
Io nu știu despre cine întrebați și nici despre ce atacuri. Io doar am gasit
această hârtie.
Bătrânul a fost
apoi scos din sală, împreună cu copilul și lăsați să aștepte în altă cameră
alăturată. Moșul auzea înăbușit cum discuțiile de dincolo se încingeau. Apoi se
făcu liniște.
După vreo cinci
minute în cameră a intrat reprezentantul Vaticanului. Se opri în fața moșului
și îl scrută cu privirea fără a spune nimic. Moșul îi susținea privirea cu
inocență.
-
Afurisit să fii Ohm. Nu ai vrut să
mă ajuți deloc. Așa deci, nu aparții de nici un ordin, habar nu ai de document
și de fapt nu știi nimic! M-ai lăsat pe mine să lupt cu mâinile goale, pentru că, în
afară de hârtia ta, nu mi-ai dat nimic.
Brusc bătrânul se
îndreptă de spate și răspunse într-o engleză cam bolovănoasă dar clară:
-
Nu era treaba mea să conving, asta
este datoria ta așa cum a fost stabilit dintotdeauna. Așa cum știi foarte bine
Ordinul nostru nu există, nu poate exista. Dacă ar exista ar trebui să
răspundem la prea multe întrebări. Deci, lasă plânsul de milă și spune-mi dacă
ai rezolvat!
-
Da, am rezolvat. Glasul celui de
la Vatican se făcuse mic. De mâine începem. Băiatul știe ce are de făcut?
-
Nu-ți fă griji în privința mea,
răsună glasul copilului într-o la fel de bolovănoasă engleză. Tu termină nava.
Amândoi, călugăr și
copil se întoarseră și ieșiră pe ușă.
2023 – ora 4 AM – Duminică
Peste Pământ se
așternuse din nou liniștea. În ziua aceea nu avuseseră loc cine știe ce evenimente.
Mai explodase prin vreun colț de lume vreo bombă. Mai apăruse o tornadă. Dar
lumea se cam obișnuise în ultimii ani cu ele. Și cu tornadele și cu bombele.
Brusc întreg
Pământul începu să vibreze. Din nou sunetul creștea în volum. Însă de data
aceasta părea să nu se oprească. Totul vibra. Oamenii țâșniseră pe străzi și
cădeau ca niște păpuși fără a se putea ține pe picioare. Unele blocuri s-au
crăpat, unii stâlpi de lumină căzură. În unele locuri apa țâșnea din asfaltul
crăpat de la țevile sparte de dedesubt. Era haos.
După cinci minute,
totul se opri. Sunetul dispăru. Au rămas casele năruite, oamenii căzuți pe
stradă, focurile.
La televizor se
anunța cum se petrecuse dezastrul în întreaga lume. Câți oameni erau morți,
răniți, dispăruți. Câte case distruse, câte mii de miliarde în pagube.
Din nou, nimeni nu
știa nimic. Nici oamenii de știință, nici credincioșii și nici
conspiraționiștii.
Sau, mai degrabă,
fiecare avea bucățica lui de dreptate.
Deșertul Gobi
În mijlocul
deșertului se ridica nava uriașă. Era imensă. Timp de cinci ani, savanți și
ingineri
lucraseră cot la cot și terminaseră prima navă interstelară. La cât
era de mare nu îți venea a crede că era doar pentru un singur pasager. Și
totuși așa era. Toată nava era un motor imens care urma să ducă un singur om
acolo unde nimeni nu mai ajunsese vreodată și nimeni nu știa unde era acel loc.
Nava se zguduise și
ea când venise ultimul zgomot. Dar pentru că știuseră când va avea loc, au avut
activate amortizoarele așa că totul era ok.
Ohm stătea în
picioare, în aceeași rasă ponosită. Lângă el, puștiul de acum cinci ani era un
adolescent aproape la fel de înalt.
-
Am ajuns și aici măi băieti! Sper
să ajungi la timp pentru noi. Eu nu am să apuc următorul event. Ptiu, iaca m-am
molipsit de la inglejii iștia. Nu-mi plâng de milă dar mi-ar fi plăcut să-mi
trimiți o carte de unde-ai s-ajunji sau o foto sau un email. Hihihi. Să văd și
eu cum arată.
-
Ei lasă moș Ohm, că nici pentru
mine nu-i chiar floare la ureche. Știi că cel mai sigur nu mă mai întorc. Dar
pentru asta m-ai pregătit de când mă știu. Așa că-s împăcat cu ideea și așa ar
trebui și tu. Că doară de aia ești capul Deșteptării.
-
Mai taci din gură măi copchile, că
pi aiși părețîi au urechi și cred că șî o țâră di ochi. Că tu ti duci di aiși
da io rămân să dau chiept cu iștea. Dar să ni înturnăm la a li noastri. Știi și
trebui sâ fași când ajunji acolo, nu trebui sâ-ți mai repet?
-
Știu moșule, că de la 2 ani mă tot
pui să repet. O să fie ghini pentru tățî.
-
Așa sâ deie Dumnezău! Și moșul însoți
cuvintele cu o cruce mare făcută pe piept.
Xxx
Nava se ridică, parcă alene, de la pământ,
înconjurată de fum și foc. De cum ieși din atmosfera Terrei eliberă motoarele
clasice de rachetă și începu să accelereze cu cele gravitaționale. Accelerația
creștea constant exponențial, nava fiind trasă/împinsă de gravitația fiecărei
planete pe care o întâlnea.
În 2 zile depășise deja viteza luminii.
Băiatul stătea în dispozitivul care îl proteja de accelerație și privea
monitoarele care îi arătau imagini. Nu avea date tehnice pentru că nu i-ar fi
folosit la nimic. Nu era inginer sau astronaut și chiar dacă ar fi avut
cunoștințele necesare tot nu ar fi putut face nimic. Nava nu avea piese de
schimb. Era concepută ca navă de ”unică folosință”.
Pe monitoare putea încărca toate filmele și cărțile
scrise pe Pământ și să le vadă sau citească. Sau putea să le asculte. Unele erau citite
de actori celebri. Cel mai mult îi plăcea vocea lui Morgan Freeman. Îi plăcea
și documentarul lui cu ”povestea lui Dumnezeu”. Auzi tu, ”povestea”! A naibii
negru! Sau afro-american? Ba nu, negru. Asta e culoarea lui. Nu era vorba de
discriminare sau altceva. Pur și simplu, Freeman era negru. Era. Pentru că dacă
pe navă trecuse un an, pe Pământ trecuseră 50 și șansele ca Freeman să fie
supărat pe exprimarea sa erau extrem de mici.
Mai trecură doi ani și încă doi. Simți cum
nava încetinește. Ridică privirea spre monitoare. Nu se vedea nimic. Totul
afară era negru. Cumva se obișnuise cu imaginea asta. Nu mai vazuse stele de
ani buni din cauza accelerației gravitaționale constante.
Simțurile îi erau confirmate de cifrele din
colțul unui monitor. Da, nava încetinea. Deci începuse să se miște doar din
inerție, nu mai erau de mult planete în jur de care să se ”agațe”.
Era așa cum scria în celelalte pagini. Cele pe
care Ohm nu le arătase celorlalți.
Acolo scria că, atunci când nu mai sunt stele
și planete în jur înseamnă că a ajuns aproape de destinație.
Băiatul s-ar fi foit puțin de nerăbdare, însă
accelerația încă era prea mare pentru a fi în siguranță. Continuă să
urmărească cu privirea cum viteza scădea constant, chiar dacă numerele erau încă
la valori amețitoare. Pe monitoare tot nu era altceva decât negrul vidului.
Când cifrele au coborât sub viteza luminii pe
un monitor i se păru că vede o sclipire slabă. Atunci știu sigur că ajunsese și
că nu era pierdut în neant, singur, într-o navă care se deplasează cu viteze
amețitoare.
Viteza continua să scadă și luminița crescu.
Viteza tot scădea. Luminița tot creștea.
Atunci când a umplut ecranul viteza era destul
de mică, astfel încât băiatul se eliberă din aparat și făcu câțiva pași. Mișto
mașinăria. Nu știa cum, dar nu anchilozase.
Se îndreptă către singurul buton din cabină, pe
care scria mare ASOLIZARE, adica aterizare. Îl apăsă și apoi nava făcu tot.
Calculă ce era de calculat, echilibră ce era de echilibrat și alinie ce era era
de aliniat. Apoi porni pe o spirală lentă în jurul planetei, care semăna
izbitor la culori cu Terra, până ateriză pe o câmpie.
Pe lângă faptul că vizual știa că era o câmpie,
toată aparatura îi confirmase că atmosfera era ok, că putea să iasă fără costum
de astronaut și gravitația era ”ca acasă”. Ceea ce și făcu.
Ieși îmbrăcat ”militărește”, cu pantaloni de
camunflaj și ghete de parașutist, plus rucsacul cu apă și niște ”merinde” în
tuburi.
Pe cer erau doar câțiva norișori, vântul adia
făcând iarba (asta părea să fie și la miros și la textura) să se aplece ușor.
Era ca o zi de început de vară.
Luă binoclu și se uită în stânga, în dreapta, în
spate. Și în față. Hmm... Orice direcție părea la fel de bună ca celelalte.
Porni înainte. Cică înainte era mai bine. Așa
o fi fost.
xxx
Mai întâi realiză că nu era soare aici, chiar
dacă era o după-amiază continuă. Și nu exista noapte.
După 48 de ore (avea ceas) hotărâ să o ia la
dreapta.
După încă 48 de ore porni la stânga.
xxx
Începuse să simtă disperarea. Nu întâlnise
nici un animal, nici o pasăre și nici o insectă. În ape nu erau pești. Era doar
apă. Nici alte ființe, de nici un fel. Era singur.
Era mai bine de o lună pe planetă și mai singur de atât
nu fusese niciodată. Nici în chilia lui întunecoasă din munții Neamțului.
Singura casă pe care o cunoscuse. Acolo mai erau gângănii. Aveai cu cine
schimba o vorbă. Aici nimic. NIMIC. Totul era perfect doar că lipsea
biologicul. Sub orice formă.
Parcă totul se oprise într-un punct, la un
moment dat.
xxx
În a 70 zi pe planetă (ca număr de ore), când nu mai știa nici
cât mersese la dreapta și nici cât la stânga și nici cât înainte și înapoi,
văzu în depărtare o sclipire. Nu era reflecția unei ape. Era altceva. Speranța
îi răsări din nou în suflet și porni în acea direcție.
După două zile ajunse. Era un copac imens și ceva
scânteia înfipt în pământ. Părea, aducea, semăna cu o lopată. Sau ceva de genul ăsta. Chiar și de aproape nu reușea să spună sigur ce era sau cum arăta. Semăna
cu .... ceva.
Când și-a întors privirea către copac inima
începu să-i bată nebunește. La umbra copacului era cineva culcat, cu spatele la
el. Părea a fi om și în același timp era mai mult. Știa cumva că e cu spatele
la el chiar dacă nu putea spune cum arăta.
Știa că trebuie să se apropie, dar parcă avea
picioarele de fier. Nu reușea să le urnească. Își făcu o cruce mare și începu
să spună ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine păcătosul!”.
O spuse de vreo 20 de ori și parcă i se ușurară picioarele. Încet se porni
către celălalt. Ajunse lângă el. Era ca un om mai mare, care dormea pe o coastă
cu spatele la el dar, în același timp nu reușea să-l cuprindă cu privirea și tot
nu reușea să fie sigur de forma lui. Așa îi părea creierului lui. Că e un om
care doarme la umbra unui copac. Sufletul știa că nu e așa.
Întinse mâna către ceea ce creierul insista să-i spună că ar fi umărul
celuilalt și i se păru că reușește să-l scuture ușor. Nimic. Mai puse mâna pe
(parcă) umărul celuilalt și (parcă) îl scutură din nou.
Celălalt mormăi încet ceva. Sau așa îi păru
lui. Cu un ultim curaj (parcă) îl scutură din nou.
-
Ce vrei? Se auzi un glas puțin
răgușit (îi păru lui). Ce vrei?! Lasă-mă. E duminică! Mă odihnesc și eu un pic!
Băiatul înghiți în sec. Avea gura uscată.
Trase aer în piept, îl ținu puțin și apoi rosti:
-
Doamne, nu te supăra, dar sforăi!
