No news

POC!

Tresar. A fost o împușcătură. Zgomotul vine de la vecinul de deasupra. Nu-l mai înțeleg. E deja la a 5-a nevastă. Nici nu știu cum le găsește.

Pe prima a aruncat-o de la etaj, cică nu era ciorba acră.

Pe a doua a strâns-o de gât cu o pereche de tanga, prea mari zicea el. Are ochi de designer vestimentar vecinul meu.

Pe a treia a înjunghit-o cu stiloul acela de scrii ce scrii și o dată te iau toți dracii și îl înfingi în cutia de bere. Vecinu nu avea bere, așa că…

A patra s-a sinucis sigură, speriată de fața lui când a deschis ușa. A crezut că erau mascații. Vecinul meu lucrează la un service și tocmai reparase o tobă de eșapament dar nu se mai spălase pe față de la probe. Așa că ea a fugit singură în baie și și-a ținut capul apăsat cu propriile mâini în vasul de toaletă, până s-a înecat.

Probabil vecinul nu a mai suportat singurătatea, a dat anunțuri prin ziare și astfel o fi găsit-o pe numărul 5.

Pistolul știu că îl primise la o promoție de cratițe de la nu-ș ce supermarket. La două tigăi, primeai pistolul gratuit, iar dacă cumpărai trei primeai și un încărcător cu cartușe. Eu nu am avut atunci bani.

De deasupra se aude un urlet sugrumat și mai multe ”văleu, da, da, … of, of”. E vecina de la 7. Pensionară. Cam singură. Doar din când în când mai trece un nepot să o violeze și să-i ia pensia. Da, așa e, azi a fost zi de pensie.

Am uitat să vă spun. Eu stau la 6, vecinul de dedesupt este la 4. Etajul 5 nu au mai fost bani să-l facă, așa că au luat o pauză. Când a făcut rost de bani constructorul, muncitorii au uitat că nu construiseră etajul cinci și au trecut direct la șase. Acum e un gol.

La coborâre nu e problemă. Cei mai tineri sar un etaj, aștia mai atletici au instalat o funie cu noduri și coboară în echer. Pe cei bătrâni, bătrâni, nu i-am mai văzut de mult.

Boc, boc. Nu e fostul prim-ministru. E la ușă cineva care bate. Bate cam tare așa că mai bine deschid.

E un basarabean înalt, bine făcut. De unde știu că e basarabean, înainte de a deschide el gura? Simplu. Are o etichetă mare pe piept, pe care scrie ”înfiați un basarabean”.

Nu spune nimic. Doar se uită pătrunzător în ochii mei. Scot banii din buzunar și plătesc. Dacă nu e de la Profi-dent, e de la ”Doar cu buletinul și casa”, ”Fără garanții, doar cu rinichii” sau ”Krup, oțel dureros”.

Încet se aude un cântecel electronic. Crește în volum și nu se lasă până nu deschid ochii, întind mâna către telefon și închid soneria.

M-am trezit. Dau cu apă pe ochi, mă uit în oglindă și îmi zic.

”Ți-am spus să nu te mai uiți la știri înainte de culcare. Așa îți trebuie!”

Ies din baie, îmi iau cafeaua și deschid televizorul. Ce ți-e și cu știrile astea. Poți afla de la prima oră cine a mai murit și de ce. Cine s-a mai …ut, cu cine și unde. Ce accidente înfiorătoare au mai avut loc. Cum s-a dus dracului economia, cum a crescut gigacaloria, benzina, laptele și cornul (vacii). Cum nimic nu mai este sănătos, cum suntem poluați în fiecare zi și toate astea ne micșorează speranța de viață.

Nu știu cine a inventat termenul de ”speranță de viață”, dar i-aș da un pumn în gură. În speranța că o să apară cândva și ceva certitudini, în afară de moarte și fisc.

Mă ridic, închid televizorul (eu vroiam doar să aflu vremea) și puțin (mai mult) depresurizat (depresat, depresiv?) deschid ușa de la intrare și plec ”plin de energie” la muncă.

Din mașină, pe drum, în ambuteiaje și în intersecții, privesc la ceilalți ”conducători” auto. Toți suntem cu ochii roșii, strîngem volanul cu degetele albe, accelerăm și poluăm (ce mai contează), înjurăm și dăm din mâini agresivi la ceilalți. Nu îmi trebuie studii de body language ca să îmi dau seama că și ei s-au uitat la știri. Aseară și dimineață.

Observ pe trotuar o bătrânică ce trage un cărucior parțial plin cu legume. Intuiesc că ieri i-a venit pensia.

Se strecoară pe lângă peretele blocului și privește, clar înspăimântată, la toți ceilalți pietoni grăbiți, încordați și pasiv-agresivi. A auzit și ea de violul de la știrile TV.

FAPTE

Creierul nostru, atunci când ne culcăm și adormim, continuă să proceseze informațiile de peste zi și încearcă să dezvolte modele comportamentale bazate pe ”pseudo experiențele” de care auzim.

De câte ori nu ați trăit ”continuarea” unui film de groază în somn?

Cu ce diferă o știre la fel de îngrozitoare?

O parte din modelele comportamentale, adevărate scenarii posibile, se ”testează” în vise. Dar nu înseamnă că sunt uitate sau ”rezolvate” complet acolo. Tensiunea și emoția visului se transmite și vieții conștiente și  părți din scenariu sunt recunoscute în viața cotidiană. Părțile pe care nu le întâlnim în viața reală, le presupunem, le adăugăm noi.

Cel mai adesea ne întrebăm (fără să ne dăm seama), ”ce aș fi făcut eu dacă…?”

De aici creierul dezvoltă scenarii și caută soluții.

Indiferent că rezolvăm situațiile în vis sau nu, starea emoțională este afectată. Aproape toate sistemele de autoapărare sunt în alertă când ne trezim. Suntem deja în gardă. Dar suntem și obosiți. Toate ”instrumentele” creierului care analizează realitatea, sunt deja ”înroșite”, date peste cap, hipersensibile și decalibrate. Astfel, orice acțiune sau eveniment este supraevaluat, supradimensionat. Refuzul soției de a-ți prepara cafeaua îți pare un afront personal. În definitiv, atât poate să facă și ea - cafeaua. Să fie recunoscătoare că tu ai luptat în vis cu nu-ș ce monștri. Și atunci îi amintești de organe genitale, mamă, sfinți, etc..

Pe de altă parte, imediat după ce ne trezim, conștientul este mai puțin ”plastic”, maleabil. Așa că, știrile pe care le auzim la prima oră sunt identificate ca și posibile pericole de evitat în timpul zilei. Cu cât sunt mai multe și mai diverse, cu atât devenim mai anxioși și mai preventiv-agresivi.

Deci, atunci când cineva ne taie calea, suntem deja în modulul de ”fight”. În ambuteiaje nu avem unde ”flight”. Așa că, din nou crește tensiunea, înjurăm, celălalt ne răspunde la fel (v-am spus că și el a văzut știrile), etc., etc..

Apoi ajungem la serviciu sau la școala lui ăla micu. Dacă acesta mai cere și ceva bani, s-a ars.

Nu cred că cineva mai poate să aibă randament și eficiență în ceea ce face, după știrile de la TV.

Cum mai poți lucra, atunci când în subconștient știi că economia s-a dus la dracu, inflația este enormă, totul se scumpește și pe piața muncii sunt un număr enorm de șomeri? Singura proiecție mentală este că nu o să îți ajungă banii, compania poate falimenta iar tu nu ai să îți găsești de lucru. Și apoi ai elan și putere de muncă, inventivitate, bună dispoziție, înțelegere pentru colegul tău, team work sau mai știu eu ce alte calități necesare jobului și firmei tale? Sigur nu. Și atunci, e posibil ca firma să dea faliment, iar tu să…. Este o circularitate începută ÎN CAPUL TĂU! Pe baza știrilor!

TOATE știrile negative de la TV (mai ales însoțite de imagini sau diferite coloane sonore tematice) ne micșorează ”speranța” de viață dar mai ales capacitatea de a reacționa corect la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

”Știrile” ne creează o imagine complet neagră și lipsită de speranță a lumii în care trăim. O lume în care, în orice moment putem păți ceva rău. Putem fi atacați, violați, păcăliți, etc..

Creierul este ca și un mușchi. Ca să poată acționa (lua o hotărâre) trebuie să plece dintr-o stare de relaxare. Contracția musculară blochează mușchiul într-o poziție rigidă. Pentru a face altă mișcare, mușchiul trebuie să se relaxeze.

În lipsa relaxării, mușchiul obosește și chiar este afectat fizic/structural (cârcei, ruperi sau atrofieri de mușchi).

Identic, creierul nu poate sta numai în stări de tensiune. Pentru a judeca corect, el are nevoie de relaxare și de diversitate. În lipsa relaxării, afecțiunile care apar sunt de la anxietate și fobii, la agresivitate, furie nejustificată, mania persecuției și chiar schizofrenie.

Dacă mintea noastră ajunge la concluzia că mediul în care trăim este unul extrem de ostil, fără speranță sau șansă, poate să ne producă depresii și tendințe suicidale.

De aceea, nu vă culcați seara cu știri și imagini groaznice. Nu vă începeți ziua cu știri și imagini groaznice.

Uitați-vă seara și dimineața la comedii, ascultați muzică de calitate, deschideți geamul să intre aer curat, repetați-vă în minte sau cu voce tare ”ce zi superbă o să aveți”. 

Înainte de culcare întocmiți liste cu ce ați realizat pozitiv și negativ în ziua care e pe cale să se încheie. Luați lista cu ce a fost negativ, rupeți-o în bucățele mici și aruncați-o la gunoi. Așezați-vă lista cu realizările la vedere și rememorați-le. La sfârșitul săptămânii sau lunii, lipiți realizările într-un caiet și rememorați-le. Nu ați fost atacat, nu ați fost violat, nu ați dat faliment, nu ați avut accident și nici nu v-a părăsit soția.

Da, nu ați devenit știre.

Da, lucruri rele se întâmplă. Subliniez, ÎNTÂMPLĂ. Dar nu e regula care vă guverneză viața. Este cel mult o întâmplare. Când se întâmplă. Înțelegeți?

Nu vă pregătiți să fiți știri groaznice.

Lăsați mintea să ”vadă” dimineața răsăritul soarelui iar seara stelele și, atunci când visați, să aflați secretele universului sau să fiți ce doriți. Este mult mai probabil ca, atunci când vă treziți, să știți ce să faceți pentru a fi fericit. Chiar dacă nu o să știți conștient, subconștientul lucrează și caută soluții chiar și fără noi.

Când vă treziți, o să fiți mai ales relaxați, orientați și energizați pentru a acționa, nu pentru a reacționa.

Deveniți știrea de la sfârșitul știrilor. Alea pe care nu mai aveți răbdare sau putere să le auziți. Știrile cu cei care au reușit, care sunt fericiți.

Știți de ce sunt la final și foarte scurte?

Mi-a zis un prieten că e doar o decizie de marketing.

Așa o fi?

Sau suntem mai ușor de controlat când ne e frică? Sau putem fi mai prost plătiți când suntem îngroziți de ”piața muncii”? Sau acceptăm mai ușor tot felul de ”eșece” politico-sociale-economice de la ”ai noștri”?

Așa o fi?

Pixul

Poziția nu mai era inconfortabilă de zeci de ani.

Tot de zeci de ani, soarele se ridica în același loc și strecura o raza de lumină prin gaura din zid care ținea loc de fereastră.

Dedesuptul găurii, pe un scaun, care putea fi și raft dar și masă, era așezat vertical un pix.

De tot atâtea zeci de ani pixul stătea acolo.

La început, pixul mai căzuse, de la cine știe ce vibrații sau pale de vânt. Apoi parcă pixul se unise cu scaunul.

Nu era clar dacă se lipise sau dezvoltase niște rădăcini. Poate unii dintre atomii săi se infiltraseră printre atomii scaunului.

Era posibil ca, la un moment dat, pixul să se afunde și să cadă pe partea cealaltă a scaunului, prin scaun.

Probabil și atomii obosiseră să stea fixați în aceeași configurație. Se relaxaseră un pic și gravitația acum îi trăgea prin scaun.

Hmm. Atomii scaunului păreau a fi mult mai rezistenți sau încăpățânați. Ei nu treceau prin podea. Scaunul era tot acolo. Sau așa părea, întrucât nimeni nu mai verificase, de zeci de ani, dacă scaunul se putea mișca sau dacă mai era același.

Pe de altă parte, atomii scaunului erau cu siguranță mai bătrâni și mai obosiți, fiindcă scaunul era mai înnegrit și parcă mai strâmb decât fusese cu zeci de ani în urmă.

Dacă oamenii când îmbătrânesc albesc, la scaune se pare că acest proces este invers. Culorile se întunecau.

Prin camera săpată în piatră, trecuseră, pe parcursul zecilor de ani, un număr neștiut de ”ucenici”.

Unii muriseră. Alții plecaseră după câțiva ani și folosindu-i numele (acum uitat chiar și de el) întemeiaseră școli filosofice, religii, ordine și secte.

El habar nu avea. Nu vorbise niciodată cu ei. Nu le ceruse niciodată nimic și nici nu le mulțumise pentru ce făceau.

Unii încercaseră să îl schimbe de haine. Nu reușiseră să îi miște nici măcar o cută a hainei sale. Chiar și păturile, cu care încercau să-l acopere,  îi alunecau de pe umeri.

Alții, în primii ani, veneau și ștergeau praful. Însă, de la un timp, praful părea că nu mai ”vrea” să intre în încăpere. Așa că nici cei care făceau curățenie nu au mai venit.

Nici cu mâncarea nu era altfel. Nu mai mâncase de nu mai știa nimeni când. Unii aduceau apă și mîncare. Dar, după ce găseau mâncarea nealterată și neconsumată, după luni de zile, abandonaseră și acest lucru.

Unii credeau că e deja mort și mumificat.

Aceia avuseseră o mare surpriză când îl mușcase de deget pe unul care verifica dacă respiră. Bine că pixul nu văzuse.

Veniseră apoi de la o universitate celebră să-l testeze.

I-au cerut voie, dar cum el nu a spus nimic, ei au considerat că a acceptat.

I-au verificat temperatura, ritmul cardiac, respirația. Cam atât îi lăsase. Ei ar fi vrut mai mult.

Din nou se amuzase. În interior.

Își modificase temperatura de la 0 grade la 100, de 10 ori într-o jumătate de minut.

Își oprise inima pentru o jumătate de oră și apoi a făcut-o să galopeze cu 300 de bătăi pe minut.

La fel cu respirația. Astfel, după ce schimbaseră vreo 4 seturi de instrumente, ”oamenii de știință” au ridicat din umeri și au plecat.

La început i-a părut rău, dar apoi i-a atras din nou atenția afurisitul de pix.

Era ceva în neregulă cu pixul acela și el aștepta să se întâmple acel ceva. Stătea la pândă precum o pisică în fața unei găuri, așteptând în orice moment să țâșnească posibilul/probabilul șoricel.

Pisica știa că, mai devreme sau mai târziu, șoricelul va țâșni.

Avusese momente când îi păruse că pixul râde de el sau că scria de unul singur sau că dansa cumva, plutind deasupra scaunului.

Avusese momente când pixul luminase ca soarele și se dezintegrase doar pentru a se aduna la loc și ai face lui în ciudă.

La început se luptase cu imboldul de a se ridica și a arunca pixul. Dar, de fiecare dată, parcă pixul rânjea cumva și îi spunea ”ai pierdut” iar litera ”L” din numele producătorului, scris pe capac, creștea și se transforma într-un ”looser”.

Și el asta nu putea suporta. Să râdă de el un nenorocit de pix. Dar mai ales refuza să piardă în fața lui.

Uitase de mult dacă făcuse vreun târg sau rămășag cu pixul. Cumva își amintea că de mult pierduse un concurs cu ”cine clipește primul”. Da, tot cu pixul. Dar acela nu conta. El era atunci la început și nici nu înțelesese prea bine regulile concursului. Pe lângă asta pixul nu jucase cinstit. El nu avea nici pleoape și nici ochi.

Dar indiferent de asta, acum hotărâse să învingă la ”cine mișcă primul”. 

Hei!!

Se strigă singur în minte.

-        Adună-te! Nu te da bătut. Pixul acela nu are voie să câștige. În definitiv tu ești om și el doar un pix!

Cu gel, dacă își aducea bine aminte.

Vag, își aducea aminte, cum ”împrumutase” pixul de la recepția ultimului han unde se cazase, înainte de a urca pe munte, la mănăstire.

Da, da. Acum își aducea aminte perfect.

Pixul era așezat lângă catastiful cu oaspeții hanului. Îl apucase și își scrisese numele pe coala din registru.

El nu știa, dar coala respectivă fusese vândută cu cinci milioane de dolari unui colecționar privat cu ani în urmă.

Înainte de a-l așeza la loc pe tejghea, auzise cumva pixul spunându-i:

-        Hei, nu mă lăsa aici. Ia-mă cu tine acolo sus. Am auzit că au lucrări interesante, pergamente și manuscrise rare. Aș vrea să îmi bag și eu nasul pe acolo. Dacă mă iei cu tine, o să îți fiu cel mai bun prieten, cât gel voi avea și chiar și după.

Ca în transă, îl băgase în buzunar și a doua zi plecaseră amândoi către  mănăstire.

Când au ajuns acolo, starețul i-a cerut să lase la intrare toate obiectele și hainele.

Cumva, simțise că, atunci când a stat gol pușcă în fața porții mănăstirii, în bătaia vântului și a zăpezii reci, se născuse din nou.

Nici acum nu știa cum ascunsese pixul și îl luase cu el în mănăstire. Toate celelalte lucruri au fost arse.

HEI!

Din nou i se păruse că pixul este pe cale să facă ceva.

Nu trebuia să îl scape din ochi. Mai ales că din cauza lui se afla aici.

Starețul îi găsise pixul printre hainele stacojii de călugăr și îl pedepsise.

Pedeapsa îi fusese cruntă.

De fapt se derula și acum.

Starețul îi poruncise să mediteze uitându-se la pix. Sigur îi explicase și la ce folosea acest lucru. La mănăstire orice pedeapsă avea un scop. Atâta doar că el uitase.

În prima săptămână, mai vorbise cu pixul.

Apoi, după o discuție înfocată, în care pixul scăpase niște expresii colorate, ba chiar deocheate și jignitoare la adresa lui, el abandonase dialogul. Sau ce o fi fost.

Pixul mai încercase de câteva ori să mai vorbească cu el. Odată chiar a vrut să îi scrie un bilet, dar nu găsise nici un petic de hârtie. Atunci fusese el încăpățânat și orgolios.

Acum, devenise și pixul la fel. Amândoi afișau o tăcere provocatoare care nu se terminase nici acum.

PLEOSC!

Cu ochii deschiși, deschise ochii și mai mari. Nu cei fizici.

Iar fusese cât pe ce să scape din atenție pixul.

Pleosc! Ăsta era sunetul bățului cu care starețul îl croise pe spinare atunci când adormise, obosit de provocările pixului.

Ultimul stareț îl lovise cu bățul atât de tare, încât acesta se făcuse așchii.

El nu simțise nimic. Doar i se păru că pixul strânsese din ochi și slobozise un ”au” empatic.

Dar chiar și așa, nu-și mai vorbiră.

Trecuseră anii, apoi deceniile și ei doi încă mai erau față în față, ca într-un film cu cowboy oprit la scena confruntării, înainte de scoaterea pistoalelor.

Amândoi așteptau ca cineva să vină și să apese ”play”, ca să vadă cum se termină filmul. Dar nu, nu venise nimeni.

În afara încăperii unde stăteau, mănăstirea era în paragină.

Dacă la început, el și pixul, creaseră belșug și faimă, acum lumea nu mai era interesată, ba chiar obosise de nemișcarea lor. Nu spunea nimic, nu făcea nimic. Nici măcar caca sau pipi. El habar nu avea de asta.

Între timp lumea descifrase limbajul delfinilor și al balenelor și făceau furori dezbaterile cu noile specii gânditoare pe teme filosofice, economice, politice sau chiar mondene.

Pe coperta unor reviste era titrat, însoțit de poze în infraroșu, ”Această balenă are o relație cu delfinul Uiui?”.

El trecuse în uitarea lumii și aceasta acoperise și mănăstirea.

Dacă ar fi știut, probabil că i-ar fi părut rău.

PLEOSC! PLEOSC!

Da! Acum chiar mișcase pixul. Ha! L-am prins, își spuse victorios.

Dar nu. Pixul era tot acolo. La 350 de milimetri de gaura care ține loc de fereastră. La 80000 de microni față de marginea din spate a scaunului. La …

Nu mai știa când făcuse măsurătorile. Pur și simplu, la un moment dat, ca să nu râdă pixul de el, hotărâse să determine exact poziția acestuia.

La început față de scaun, în centimetri. Apoi, fiindcă nu era foarte exact, în milimetri. Apoi sfârșise evaluarea în microni și chiar și mai mică.

Nu spusese nimănui, dar știa și câți atomi formau pixul. Calculase. Uneori îi părea că îi și vede

Renunțase să îi vadă pentru că ar fi trebuit să schimbe regulile provocării. Nu se mai putea stabili cine mișcă, fiindcă și el și pixul erau formați din atomi. Iar ăștia se mișcă tot timpul. Nu mai vorbim și de ce e în interiorul lor.

Deci, stabiliseră că nivelul standard al nemișcării să se oprească la atomi. Părea că standardul mulțumise ambele părți, chiar dacă pixul, încăpățânat nu răspunsese. Tăcerea lui a fost interpretată ca și acord. Dacă nu-i convine ar trebui să spună ceva.

Trebuiau oricum, ca să nu facă cârcei sau crampe musculare, să facă un fel de mișcare, iar cea a atomilor era satisfăcătoare. Din nou pixul nu comentase.

La început își transferase atomii din mâna stângă în cea dreaptă și invers. Pixul nu comentase. Schimbarea era permisă de regulament.

Astfel mâna stângă deveni mâna dreaptă, cu tot cu aluniță și cea dreaptă deveni mâna stângă.

Apoi își dezmorțise la fel picioarele.

Mai dificil a fost cu bustul. Nu prea avea cu ce să-l schimbe, așa că schimbă atomii din stânga în dreapta. Realiză că își schimbase inima din stânga în dreapta, ficatul în stânga și întregul traiect intestinal era inversat.

La început se îngrijoră. A naibii pix. El nu are probleme de astea și dacă se prinde poate fi învingător.

Dar pixul nu spusese nimic. Probabil, în amintirea zilelor când fuseseră prieteni, îi trecuse cu vederea greșeala.

Totuși nu își putea permite să repete figura. Riscul era mult prea mare.

TROSC! PLEOSC!

FII ATENT! 

Pixul tocmai… Ba nu. Iar se îngrijorase degeaba.

Totuși, era ceva schimbat la pix.

Deveni mai atent. Își încordă privirea.

Mda. Era ceva. Ce naiba era în neregulă cu pixul?

S-ar fi dus să vadă, pentru că putea să jure că pixul făcuse ceva. Dar dacă se înșela?

A naibii pix. Cred că acum vrea să mi-o plătească pentru faza cu schimbarea atomilor.

Își focaliză privirea.

Da. Acolo, pe marginea vizibilă a pixului. Erau niște atomi ciudați.

Ce mama lor făceau? Nu erau agitați. Nu făceau nimic. Și totuși!

Uau! Atomii de pe margini nu erau compleți.

Nu înțelegea ce se întâmplă sau cum este posibil, dar atomii de pe marginea vizibilă a pixului nu se mișcau, nu făceau nimic și erau ”decupați” de marginea lor.

Electronii nu se mișcau iar traiectoria lor era vizibil întreruptă.

Avea senzația că se uită la o poză și chiar se gândi că cineva îi făcuse o glumă proastă. Dar nu. Pixul era acolo. Recunoștea literele de pe capac, culorile plasticului. Și totuși, pixul nu era pixul. Părea o … copie a pixului însuși.

Ce măsa? Pixul îl păcălise și într-un moment de neatenție (când?) se înlocuise pe sine cu o sosie?

La început s-a înfuriat. Imaginea pixului, râzând cu capacul până la pseudo-urechea sa (agățătoarea metalică cu numele producătorului), pe cine știe ce plajă însorită, întins frumos la soare cu cine știe ce markere și carioci și creioane mecanice, îl scotea din sărite. Se simțea un fraier.

Și totuși nu îl credea pe pix atât de meschin.

Se uită din nou la el. Era și nu era ”pixul”.

S-ar fi ridicat să vadă ce se întâmplă. Dacă pixul are nevoie de el? Dar se opri.

Pixul era destul de șmecher ca să-l păcălească să se miște primul.

Se concentră din nou asupra pixului. Ce mama dracului era în neregulă cu el?

Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să-l vadă din spate. Poate așa și-ar fi dat seama ce e în neregulă cu el. În definitiv, se văzuseră de decenii doar din față.

Gândul că ar vrea să vadă pixul din spate, schimbă ceva în optică și privirea începu să se curbeze pe lângă marginea pixului.

Micrometru cu micrometru, privirea se ducea în spatele pixului.

În spate pixul nu exista! Pixul era ca și tăiat pe lungime de-a lungul liniei de vizibilitate. Nu exista decât un strat de atomi care formau pixul spre el.

Ba chiar se putea vedea pe el prin atomii pixului.

”Deci de ăștia îmi ești! Nemernicule!”, izbucni furios în minte, încă nemișcat.

”Ai trișat! Ai pus o…o … o mască în locul tău!”, continuă furibund să se înnece mental.

”Ba nu. Sunt aici cu tine!”

Auzise răspunsul pixului. Era el. Era vocea pixului, era intonația sa, ba chiar și culoarea sa, fără să o vadă. Știa că era pixul.

”Unde ești nemernicule?”, continuă bucuros-supărat că nu e singur.

”Aici sunt!”, auzi din nou.

”Unde ești? Ieși afară, că nu mă păcălești să mă mișc primul. Oricum ai pierdut pentru că ai plecat de pe scaun!”

”Aici sunt!”, auzi din nou. ”Nu am fost niciodată pe scaun. Eu am fost tot timpul aici. Tu ai vrut să fiu pe scaun.”

”Ce tot vorbești? Îți spun încă o dată. Ieși afară de unde ești! Ce tot repeți: Aici sunt, Aici sunt. Nu ne jucăm de-a ascunselea. Recunoaște că ai pierdut și gata.”

”Totuși, aici sunt”, continuă pixul. ”Uită-te la mine și vezi-mă!”

Cumva vocea pixului părea că vine din spate, dar pentru că nu vroia să se miște, reuși cumva să-și întoarcă privirea. Doar privirea.

Da, acolo era. Pixul.

Era și nu era pixul de pe scaun.

Era mai mare și mai mic în același timp.

Era și albastru și verde și roșu și toate culorile în același timp.

Era și de plastic și metalic. Era și cu mecanism și capsulat.

Era PIXUL.

Se uită la el și cumva începu să știe ceea ce știuse dintotdeauna.

Simți nevoia să rostească ceea ce știa.

-        Deci, Pixule, aici ai fost tot timpul, nu?

-        Da, îi răspunse acesta.

-        Aha. Și ce ai făcut în tot acest timp aici?

-        Nimic. Așteptam să mă vezi!

-        Păi, nu ne jucam ascunselea. Era ”cine mișcă primul”.

-        Da, așa e. Dar era și ascunselea. În timp ce tu numărai, eu m-am ascuns aici. Și să știi că am jucat și alte jocuri, doar că ai uitat. De fapt am jucat toate jocurile simultan. Toate!

-        Și acum? Ce facem? Am terminat jocul? Cine a câștigat?

-        Tu ai câștigat. Eu eram ascuns și tu m-ai găsit. Vrei să mai jucăm un joc?

El zâmbi, puțin sardonic, puțin enigmatic, puțin superior, puțin șăgalnic și ghiduș.

-        De fapt, chiar aș vrea.

-        Ce joc vrei să jucăm? Întrebă Pixul, clămpănind din toate posibilele agățători pentru un pix și trecând prin toate culorile și materialele și dimensiunile posibile pentru un pix.

-        Ascunselea aș vrea Pixule. Dar cu o singură condiție.

-        Desigur, spuse Pixul. Ce condiție?

-        De data asta mă ascund eu!

Pixul își ridică toate capacele într-o încercare tardivă de protest, dar Omul deja se ascunsese.

Pixul și scaunul, și piatra și muntele și apa și tot Pământul și apoi tot Universul se strânse, se făcură  mici. Un punct.

Omul se uită la punct și i se păru că aude foarte slab vocea Pixului: ”Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”.

Apoi Omul își întoarse  privirea și punctul dispăru.

0.26%

Știu că titlul este cam ciudat și probabil cu vreo câțiva ani în urmă nici eu nu aș fi înțeles despre ce e vorba.

E vorba despre statistică. Nu vă așteptați, nu-i așa? Sau poate sunteți vreun guru al acestei științe și știți la ce fac referire. Dacă știți, apăsați pe ”X”-ul din colțul din dreapta sus al paginii. 

Faptul că ”știți” înseamnă că nu o să vă spun nimic nou și nici nu o să fiți de acord cu opiniile mele. Dacă, totuși, nu aveți nimic de făcut sau procentul din titlu vă readuce în minte cine știe ce amintiri romantice din timpul vreunui curs de statistică, încercați să nu fiți extrem de critici. Vă voi fi recunoscător dacă ați reuși să vă încadrați în  media criticii și sarcasmului mai mult sau mai puțin academic, respectiv aproximativ 68%.

Dar să revenim la ”oile noastre”, care din punct de vedere statistic se pot încadra în… Stop. Am avut o mini criză.

Imaginea personală despre statistică a fost dărâmată, spartă în bucăți, atunci când am dat piept, burtă și neuron cu obiectul Statistică, în anul 1 al Facultății de Psihologie. Bucățile respective, au putut fi constituite, după dimensiuni și alte criterii,  în clase de dezamăgire, stupefacție și revoltă mentală. De aceea, până m-am calibrat, am dat examenul de mai multe ori.

L-am trecut în final, aceasta putând fi o dovadă că rugăciunile ajută.

Trebuie să subliniez că am ceva anișori și de școala asta m-am apucat cam pe la 45. Așa că multe dintre ideile legate de ce e de folos și ce nu, îmi erau și sunt încă bine formate.

Dar sa revin din nou în stână. La oile și măgarii și câinii…

Ceea ce m-a surprins în final, la obiectul statistică aplicat în psihologie, a fost faptul că nu lua în calcul persoana (psihicul său unic și individual). Nope. El trata și studia indivizii și … nici nu știu prea bine cum să spun… caracteristicile psihicului colectiv (cumva) pe baza diferențelor sau asemănărilor dintre caracteristicile psihice și comportamentale ale subiecților, trăsături de caracter comune sau …., extrăgând tendițe ale….

Dacă continui o să vă doară capul și nu o să mai vreți să citiți. Oricum cam asta a fost și reacția mea. După ce l-am cetit puțin pe Freud, am ajuns la concluzia că, la mine, reacția își avea originea într-o anume pulsiune care ținea de reglarea sau păstrarea homeostaziei (mai ales  a homeostaziei judecății și sănătății mentale).

În fine.

Unul dintre instrumentele esențiale ale statisticii este, așa numita, ”curbă a lui Gauss” sau  reprezentarea unei distribuții normale.

Pe scurt, acest instrument statistic, împarte o populație sau un eșantion, față de medie, în șase intervale (trei în stânga mediei și trei în dreapta ei). Nu merg mai departe cu descrierea, o găsiți extrem de ușor pe net.

Important este că, pe baza acestei distribuții, apar niște noțiuni foarte interesante care ne influențează viața. De aici apare noțiunea de ”normalitate” – 68% din populație. Apoi ”rezultatele accentuate” – 27,18% din populație. Apoi ”rezultatele atipice” – 4,30%. Și în final ”rezultatele aberante” – ce mai rămâne, adică 0,26%.

Aceste procente se distribuie egal față de media distribuției, astfel că jumătate din rezultatele accentuate (13,59%) descriu caracteristici ”pozitive” peste medie și cealaltă jumătate caracteristici ”negative” sub medie.

Și tot așa, pentru fiecare tip de rezultat și procent. Ceea ce se ia în calcul în orice cercetare este tot, mai puțin cei 0,26%, care ”nu sunt definitorii pentru cercetare și grup” sau sunt considerate erori de măsurare. Cu alte cuvinte, cei mai proști și geniile nu ne interesează. Pentru că procentul acesta cuprinde exact aceste categorii.

La început nu am realizat, dar apoi a răzbătut din mine un gând, o idee, o… ceva. Trebuie să spun că am studiat (cetit și practicat pi mini, și nu numai) ceva NLP. Nu știi ce e, dă sărci pi Google.

Gândul ce mă străbătea era reprezentat de un cuvânt. Modeling. Nu, nu e cu gagici în costume de baie.

E o tehnică din NLP, care spune că, pentru a ajunge mai ușor la excelență într-un domeniu, este necesar să afli expertul din acel domeniu, să-l studiezi când face ce face, să extragi esența care îl face să fie expert, să ”codifici” informațiile extrase, să creezi un model, să-l testezi, să-l rafinezi/corectezi și apoi să-l aplici (la tine și/sau la alții).

Esența acestei tehnici este în completă opoziție cu curba lui Gauss.

Deci, după ce aflu cine este cel mai cel într-un domeniu (chiar dacă nu am vrut acest lucru), îl elimin din cercetare și studiu și mă focusez pe ”majoritate”, pe ”normal”, pe ”individul nici prea prea, nici foarte foarte”.

Nu vreau să jignesc pe nimeni. Probabil că și eu intru în cei 68% și asta e o zvâcnire neuronală. Nu este nimic rău să fii în cei 68%. Rău este când o cercetare statistică te consideră etalon, pentru că atunci nu îți mai cultivă deloc dorința de evoluție. Ba din contra, pentru că, atunci când ești ”etalon”, nu e nevoie să te schimbi. Ceilalți se schimbă după tine.

Oi fi eu din categoria cu ”teoria conspirației”, dar nu sună a puțină manipulare?

Pe de altă parte, cei 0,26% mai pot fi interpretați și altfel. Tot din punct de vedere al NLP-ului.

Jumătate din 0,26% sunt făcuți pentru activitatea studiată și o vor face fără efort, cu rezultate excepționale, iar cealaltă jumătate nu are absolut nimic în comun cu activitatea respectivă.

Deci unii fug către activitatea respectivă, iar alții fug de ea.

Din nou, dacă vrem să modificăm și să îmbunătățim calitățile grupului, pe cine credeți că ar trebui să luăm ca model? Pe individul ”mediu”?

În alt obiect studiat, respectiv Psihologie Socială, ni s-a predat despre efectul minoritarului sau al minorității. Minoritarul este cel aflat în dezacord cu grupul său și își susține opiniile și poziția.

Fie și vizual, minoritarul se regăsește în una dintre părțile care formează 0,26%.

Acum, interesant este că efectul minoritarului spune că, prin neschimbarea poziției față de grup, minoritarul sfârșește prin a-și ralia grupul la poziția sa. De aceea minoritarul este cel mai adesea identificat cu ”agentul schimbării”. Cu cel care produce schimbarea, cu inovatorul, cu cercetătorul care nu este de acord cu limitările celorlalți. Din păcate, ceilalți sunt ”majoritatea”, primordial cei 68% dar și celelalte procente.

Cumva, se poate spune că, evoluția omenirii se datorează celor care sunt sau au fost la extrema curbei lui Gauss. Ei nu au fost de acord cu limitările, ei au căutat căi și soluții noi, ei au adus inovația și tot ei au inițiat mișcări sociale.

Revenind la modeling. Întrebați pe unul din cei 68% dacă vrea să fie precum Bill Gates sau ca un vânzător de Windows într-un magazin Microsoft? Fac pariu că, dacă știu cine e Bill, nu vor ezita să-l aleagă.

Nu faptul că nu suntem toți Bill Gates, Steve Jobs, Gandhi, Bach, George Lucas, etc., mă îngrijorează ci faptul că , ”ajutați” de anumite studii și cercetări statistice, nu mai încercăm să ieșim din barierele lui 68% către cei 13,59% din dreapta mediei și apoi către cei 2,15% din aceiași direcție.

Transferarea și utilizarea noțiunii statistice de ”majoritate” din domenii sociale, cum ar fi ”democrația”, în domeniul psihologic reprezintă, din punctul meu de vedere, o adevărată manipulare a subconștientului colectiv.

Este din ce în ce mai greu să eviți, în viața de zi cu zi, datele furnizate de statistică. Bursa funcționează cu ajutorul statisticii, cu prognoze, cu calcule probabilistice. Vremea poate fi  prognozată cu ajutorul statisticii. Salariile pot fi calculate statistic.

Probabil că și viața fiecăruia dintre noi poate fi reprezentată și analizată statistic. Totuși fiecare dintre noi avem dreptul și obligația să ne alegem conștienți unde ne situăm pe curba lui Gauss.

Și știți ceva? Nu sunt singurul cu ideile astea.

https://www.ted.com/talks/shawn_achor_the_happy_secret_to_better_work