Legenda găsitorului

El, stătea pe vârful unui deal și privea în depărtare, unde celelalte șase dealuri își ițeau mai mult sau mai puțin timid vârfurile.

Era dimineață. Soarele începuse să trimită precursorii razelor sale, astfel încât contururile dealurilor dădeau impresia spinării unui dragon care se unduia în ape negre.

Oftă adânc. Eheeiii, cât de bine cunoștea dealurile astea.

La început auzise de comoară atunci când era mic.

O vorbă prinsă de la unul, o vorbă de la altul.

O poveste întreruptă de moș Ene.

Un murmur aproape nedeslușit de sărbători care răzbătea din apropierea veunei biserici.

Apoi crescuse și se apucase să caute prin biblioteci. Ce era comoara asta? Unde era? A cui era?

Anii au trecut. 
Ooofff, cum au mai trecut.

Citise tot ce era de citit, vorbise cu cine era de vorbit si văzuse tot ce era de văzut.

Mai întâi căutările îi purtaseră pașii către Orient. Se întâlnise cu lama din Tibet, transpirase alături de mari guru în India, ascultase sutrele budhiste de la Shaolin, urcase piscurile de la Wudang ca să fie una cu natura. Nu găsise răspunsul. Nici harta către comoară.

Abia reușise să deseneze un colț al hărții și să traseze prima linie din imaginea Comorii.

O luase înapoi către casă și se întâlnise cu vrăjitori și șamani.

Aceștia l-au învățat cum să intre în transă dar mai ales cum să iasă din ea. În una dintre transe văzuse. Da. Văzuse. Apoi, când a ieșit din ea, nu-și mai amintea decât trei noi trăsături de adăugat la imaginea Comorii și încă o bucățică de hartă.

Oricât a mai stat cu șamanii și a mai căutat în transă răspunsurile, acestea nu au mai venit.

În final și-a dat seama că asta era tot acolo. Că recoltase tot ce putea recolta. Așa că o porni din nou. Către casă.

Pe drum se întrebase, cum de știa unde e ”acasă”. Nu avea o hartă, dar totuși știa.

Apoi Comoara iar îi acaparase mintea.

Se hotărâ să facă un ocol înainte de a ajunge acasă așa că apucă drumul Ierusalimului și al lui Ghilgameș. Adăstă în bisericile kopte, în moscheile din vârful munților, adormi peste noapte cu capul pe Zidul Plângerii, apoi urcă Golgota simțind crucea pe umeri, apoi atinse piatra de la Khaba, apoi…

Apoi mâna îi porni singură pe hârtie și mai desenă un colț de hartă și mai adăugă câteva trăsături singuratice imaginii Comorii.

Se uită la ce făcuse. Nu știa de ce sau cine îi condusese mâna. Aproape că nu mai dorea să-și pună întrebări dar căutarea îl împinse din nou.

Unde nu ajunsese? Probabil că acolo se găseau celelalte indicii. Se uită și văzu Marele Nord. Da, acolo nu ajunsese. Își luă bocceluța în spinare și porni.

Cumva ajunse repede. Parcă plutise, chiar dacă picioarele umflate și pielea uscată a feței îi spuneau altceva. Uite la ce era bună rugăciunea rusului acela. Deci așa făcuse și el. Hmm.

Se opri din gânduri și se uită în jur. Era în Nord. Respirația crea aburi și îngheța. Te așteptai să cadă cu zornăit de gheață pe jos. Dar nu. Aburul înghețat se disipa strălucind din ce în ce mai slab în lumina aproape albastră.

În dreapta văzu o piatră mare cu o săgeată și o urmă. Astfel ajunse la o peșteră. Chiar la intrare, apăru un bătrân/tânăr blond, înalt dar puternic, care îi dădu două pietre negre, cu niște semne scrijelite adânc. Un gând trecu cu viteza luminii, ”astea sunt runele lui Odin”. Gândul luase cu viteza sa și lumina.

Când lumina reveni, nu știa ce făcuse sau unde fusese, sau… doar își amintea din nou câteva linii, câteva semne.

Harta devenise mai clară, dar încă nu de ajuns.

Imaginea Comorii era mai complexă dar nu îndeajuns de clară.

Oftă. Mai avea de mers într-un singur loc. Apoi… cine știe.

Întoarse spatele Marelui Nord și trecu peste apa cea mare, dar atât de mică parcă, dintr-un salt. Acum era pe insula aia de dinainte de Marea cea Mare.

Era într-o pădure deasă. Copacii erau înalți și cumva la fel dar diferiți de cei de acasă. Acasă…

Bătrânul cu haine albe ieși parcă dintr-un copac. Apoi altul, și altul și altul. Aveau bărbi lungi și albe. Părul era tot lung și era liber peste haine. Era gata să zică ”Ganda..” dar unul dintre ei îl apucă de mână și îl împinse într-un copac. Puse mâinile pe scoarța aspră, oprindu-se din dezechilibru. Imediat scoarța se desfăcu și el căzu în … copac. Era copacul însuși. Simți seva urcând. Simți frunzele rotindu-se încet după soare. Își simți rădăcinile în contact cu celelalte rădăcini. Cu toate rădăcinile.

Vântul șoptea ceva. Încercă să înțeleagă, dar nu mai avea urechi. Soarele îi arăta ceva, dar el nu vedea. El doar simțea. Simți cum frunza se desprinde de pe ram și cade pe pământ.

Deschise ochii. El era. El căzuse.

Se ridică și își scutură hainele. Îl cam dureau coastele și i se învinețise o mână.

Era singur, la marginea pădurii. Adună câteva vreascuri și, înainte de a aprinde focul, mulțumi copacilor că îl lasă să se încălzească cu unul de-al lor. De-al lui de fapt.

Flăcările jucau în noapte și cu ochii închiși completă harta. Apoi imaginea Comorii.

Deschise ochii. Pe pergament era desenat spatele unui dragon care iese și intră în apă. Capul și coada nu se vedeau. Doar știa că erau acolo, în adâncuri.

Îi părea familiară imaginea și brusc știu unde îl duce harta. Aproape că nu mai avea răbdare. Ar fi plecat atunci.

Își întoarse privirea spre cealaltă pagină. Din pagină îl privea statuia unui bărbat. Nu era nici Budha și nici Hristos. Nu era nici Rama, Vișnu sau Kali. Nu era Atena sau Zeus.

Era statuia unui bărbat absolut normal.

Se uită lung la imagine. Era desenul său. Mâna lui trăsese liniile care formau statuia.

Închise ochii. Deci asta era. Comoara era în statuia aia. Mai trebuia doar să o găsească și acum știa și unde.

Dimineață se ridică de lângă lemnele fumegânde, își luă din nou bocceluța în spate și zâmbind porni la drum.

….

Acum era acasă. Stătea pe culmea uneia dintre cele șapte coline și pândea soarele. Știa că razele sale îi vor indica locul statuii.

”Așa, așa, încă un pic, încă uuun pic. Asta e!”

O rază subțire  a soarelui atinse parcă cu sfială mijlocul colinei a treia și acolo ceva sclipi. Foarte scurt dar foarte puternic. Parcă era un soare foarte, foarte mic care clipise.

Înșfăcă bocceluța, cazmaua proaspăt cumpărată și rotocolul de funie. Vazuse mai demult seria cu Indiana Jones și se dotase și el cu ce putuse.

O luă la picior, zburând ca vântul pe spinarea dragonului și se opri acolo unde soarele…

Nu era nimic. Nu era vreun monument, nu era nici o biserică sau templu. Nici măcar o peșteră sau o grotă mai mică. Era un câmp. În pantă, dar totuși câmp. Nici copaci nu erau. Doar iarbă.

Nu știa ce să mai facă. Toate speranțele i se năruiră, căzu în genunchi și își apucă cu palmele fața.

Nu plângea, nu se văieta. Golul era atât de mare că, asemenea unei găuri negre, îi supsese cuvinte și lacrimi deopotrivă.

El stătea. Aștepta inconștient ca mâna să plece singură să mai deseneze ceva. Așteptă ca iarba să-l mângâie sau să-l tragă în jos. Nimic. Nici o viziune.

Nimic.

-        Hei, domnule, ce faci pe ogorul meu? Cum ai ajuns aici?

Fără a-și lua mâinile de la ochi, El bolmoji ceva de genul: lasă-mă, nu am chef de vorbe, am ceva important de făcut, pleacă. Atâta doar că le spuse pe toate odată. Drept urmare celălalt insistă.

-        Domnu’ , da’ de ce nu luați mâinile de la ochi? Vă este rău? Vreți să vă ajut?

-        Lasă-mă în pace, nu auzi? Reuși El să țipe/șoptească. Eu, eu caut ceva. Ceva foarte important. Mi-e bine, lasă-mă.

-        Păi dacă așa vreți și nu aveți nevoie de ajutor, eu mă duc, că sunt de cu ziuă pe ogor. Da’ vă rog să nu îmi stricați ogorul, că am muncit mult la el și mai am încă de lucru.

-        Bine, bine. Nu îți fă griji. O să am grijă.

-        Bine. Dar totuși vă rog eu să aveți mare grijă de ogor. Că eu mai am pământ și în alte locuri și or venit unii și mi-au promis că au grijă, da’ până la urmă l-au stricat. Acolo mai am de lucru și acum, ca să-l fac bine din nou.

-        Bine, bine. Uite, eu sunt singur, nu am ce strica, zise el fără a-și lua mâinile de la ochi.

-        Domnu’, uite eu vă las, că așa cum am spus, mai am treabă și în altă parte. Dar totuși nu vreți să luați mâinile de la ochi? Sigur sunteți bine?

-        Da, da. Sunt bine. Lasă-mă. Ridică vocea agasat.

-        Atunci, la bună vedere, zise celălalt.

Încă cu mâinile la ochi și în genunchi El auzi cum celălalt se depărta prin iarba foșnitoare.

Era ceva în vocea celuilalt, ceva de care abia acum deveni conștient.

Brusc își luă palmele de la ochi și se ridică în picioare.

Se răsuci și îl văzu pe celălalt cum cobora dealul. Îl apucă frica și strigă/șopti:

-        Hei, tu.

Celălalt se opri și fără să se întoarcă îi răspunse la fel de strigat/șoptit:

-        Da. Cu ce te pot ajuta domnu’?

-        Doar atât spune-mi. Tu ești?

Celălalt începu să se întoarcă încet. Capul se întorcea către El și El văzu statuia desenată. Atâta doar că zâmbea.

-        Da, Eu Sunt!

Apoi clipi și soarele din ochi îl orbi pe Căutător pentru un moment.

Când deschise ochii, celălalt nu mai era. Doar auzi, slab:

-        Domnu’ eu mă întorc pe seară, așa că dacă ai nevoie de ajutor cu ceva…

El, își făcu coliba pe mijlocul ogorului și se puse pe așteptat.

A doua lună hotărâ să are și să planteze ceva. În definitiv el promisese că o să aibă grijă de ogor, așa că…

Oricum avea de așteptat. Celălalt nu spusese în care seară revine.

No news

POC!

Tresar. A fost o împușcătură. Zgomotul vine de la vecinul de deasupra. Nu-l mai înțeleg. E deja la a 5-a nevastă. Nici nu știu cum le găsește.

Pe prima a aruncat-o de la etaj, cică nu era ciorba acră.

Pe a doua a strâns-o de gât cu o pereche de tanga, prea mari zicea el. Are ochi de designer vestimentar vecinul meu.

Pe a treia a înjunghit-o cu stiloul acela de scrii ce scrii și o dată te iau toți dracii și îl înfingi în cutia de bere. Vecinu nu avea bere, așa că…

A patra s-a sinucis sigură, speriată de fața lui când a deschis ușa. A crezut că erau mascații. Vecinul meu lucrează la un service și tocmai reparase o tobă de eșapament dar nu se mai spălase pe față de la probe. Așa că ea a fugit singură în baie și și-a ținut capul apăsat cu propriile mâini în vasul de toaletă, până s-a înecat.

Probabil vecinul nu a mai suportat singurătatea, a dat anunțuri prin ziare și astfel o fi găsit-o pe numărul 5.

Pistolul știu că îl primise la o promoție de cratițe de la nu-ș ce supermarket. La două tigăi, primeai pistolul gratuit, iar dacă cumpărai trei primeai și un încărcător cu cartușe. Eu nu am avut atunci bani.

De deasupra se aude un urlet sugrumat și mai multe ”văleu, da, da, … of, of”. E vecina de la 7. Pensionară. Cam singură. Doar din când în când mai trece un nepot să o violeze și să-i ia pensia. Da, așa e, azi a fost zi de pensie.

Am uitat să vă spun. Eu stau la 6, vecinul de dedesupt este la 4. Etajul 5 nu au mai fost bani să-l facă, așa că au luat o pauză. Când a făcut rost de bani constructorul, muncitorii au uitat că nu construiseră etajul cinci și au trecut direct la șase. Acum e un gol.

La coborâre nu e problemă. Cei mai tineri sar un etaj, aștia mai atletici au instalat o funie cu noduri și coboară în echer. Pe cei bătrâni, bătrâni, nu i-am mai văzut de mult.

Boc, boc. Nu e fostul prim-ministru. E la ușă cineva care bate. Bate cam tare așa că mai bine deschid.

E un basarabean înalt, bine făcut. De unde știu că e basarabean, înainte de a deschide el gura? Simplu. Are o etichetă mare pe piept, pe care scrie ”înfiați un basarabean”.

Nu spune nimic. Doar se uită pătrunzător în ochii mei. Scot banii din buzunar și plătesc. Dacă nu e de la Profi-dent, e de la ”Doar cu buletinul și casa”, ”Fără garanții, doar cu rinichii” sau ”Krup, oțel dureros”.

Încet se aude un cântecel electronic. Crește în volum și nu se lasă până nu deschid ochii, întind mâna către telefon și închid soneria.

M-am trezit. Dau cu apă pe ochi, mă uit în oglindă și îmi zic.

”Ți-am spus să nu te mai uiți la știri înainte de culcare. Așa îți trebuie!”

Ies din baie, îmi iau cafeaua și deschid televizorul. Ce ți-e și cu știrile astea. Poți afla de la prima oră cine a mai murit și de ce. Cine s-a mai …ut, cu cine și unde. Ce accidente înfiorătoare au mai avut loc. Cum s-a dus dracului economia, cum a crescut gigacaloria, benzina, laptele și cornul (vacii). Cum nimic nu mai este sănătos, cum suntem poluați în fiecare zi și toate astea ne micșorează speranța de viață.

Nu știu cine a inventat termenul de ”speranță de viață”, dar i-aș da un pumn în gură. În speranța că o să apară cândva și ceva certitudini, în afară de moarte și fisc.

Mă ridic, închid televizorul (eu vroiam doar să aflu vremea) și puțin (mai mult) depresurizat (depresat, depresiv?) deschid ușa de la intrare și plec ”plin de energie” la muncă.

Din mașină, pe drum, în ambuteiaje și în intersecții, privesc la ceilalți ”conducători” auto. Toți suntem cu ochii roșii, strîngem volanul cu degetele albe, accelerăm și poluăm (ce mai contează), înjurăm și dăm din mâini agresivi la ceilalți. Nu îmi trebuie studii de body language ca să îmi dau seama că și ei s-au uitat la știri. Aseară și dimineață.

Observ pe trotuar o bătrânică ce trage un cărucior parțial plin cu legume. Intuiesc că ieri i-a venit pensia.

Se strecoară pe lângă peretele blocului și privește, clar înspăimântată, la toți ceilalți pietoni grăbiți, încordați și pasiv-agresivi. A auzit și ea de violul de la știrile TV.

FAPTE

Creierul nostru, atunci când ne culcăm și adormim, continuă să proceseze informațiile de peste zi și încearcă să dezvolte modele comportamentale bazate pe ”pseudo experiențele” de care auzim.

De câte ori nu ați trăit ”continuarea” unui film de groază în somn?

Cu ce diferă o știre la fel de îngrozitoare?

O parte din modelele comportamentale, adevărate scenarii posibile, se ”testează” în vise. Dar nu înseamnă că sunt uitate sau ”rezolvate” complet acolo. Tensiunea și emoția visului se transmite și vieții conștiente și  părți din scenariu sunt recunoscute în viața cotidiană. Părțile pe care nu le întâlnim în viața reală, le presupunem, le adăugăm noi.

Cel mai adesea ne întrebăm (fără să ne dăm seama), ”ce aș fi făcut eu dacă…?”

De aici creierul dezvoltă scenarii și caută soluții.

Indiferent că rezolvăm situațiile în vis sau nu, starea emoțională este afectată. Aproape toate sistemele de autoapărare sunt în alertă când ne trezim. Suntem deja în gardă. Dar suntem și obosiți. Toate ”instrumentele” creierului care analizează realitatea, sunt deja ”înroșite”, date peste cap, hipersensibile și decalibrate. Astfel, orice acțiune sau eveniment este supraevaluat, supradimensionat. Refuzul soției de a-ți prepara cafeaua îți pare un afront personal. În definitiv, atât poate să facă și ea - cafeaua. Să fie recunoscătoare că tu ai luptat în vis cu nu-ș ce monștri. Și atunci îi amintești de organe genitale, mamă, sfinți, etc..

Pe de altă parte, imediat după ce ne trezim, conștientul este mai puțin ”plastic”, maleabil. Așa că, știrile pe care le auzim la prima oră sunt identificate ca și posibile pericole de evitat în timpul zilei. Cu cât sunt mai multe și mai diverse, cu atât devenim mai anxioși și mai preventiv-agresivi.

Deci, atunci când cineva ne taie calea, suntem deja în modulul de ”fight”. În ambuteiaje nu avem unde ”flight”. Așa că, din nou crește tensiunea, înjurăm, celălalt ne răspunde la fel (v-am spus că și el a văzut știrile), etc., etc..

Apoi ajungem la serviciu sau la școala lui ăla micu. Dacă acesta mai cere și ceva bani, s-a ars.

Nu cred că cineva mai poate să aibă randament și eficiență în ceea ce face, după știrile de la TV.

Cum mai poți lucra, atunci când în subconștient știi că economia s-a dus la dracu, inflația este enormă, totul se scumpește și pe piața muncii sunt un număr enorm de șomeri? Singura proiecție mentală este că nu o să îți ajungă banii, compania poate falimenta iar tu nu ai să îți găsești de lucru. Și apoi ai elan și putere de muncă, inventivitate, bună dispoziție, înțelegere pentru colegul tău, team work sau mai știu eu ce alte calități necesare jobului și firmei tale? Sigur nu. Și atunci, e posibil ca firma să dea faliment, iar tu să…. Este o circularitate începută ÎN CAPUL TĂU! Pe baza știrilor!

TOATE știrile negative de la TV (mai ales însoțite de imagini sau diferite coloane sonore tematice) ne micșorează ”speranța” de viață dar mai ales capacitatea de a reacționa corect la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

”Știrile” ne creează o imagine complet neagră și lipsită de speranță a lumii în care trăim. O lume în care, în orice moment putem păți ceva rău. Putem fi atacați, violați, păcăliți, etc..

Creierul este ca și un mușchi. Ca să poată acționa (lua o hotărâre) trebuie să plece dintr-o stare de relaxare. Contracția musculară blochează mușchiul într-o poziție rigidă. Pentru a face altă mișcare, mușchiul trebuie să se relaxeze.

În lipsa relaxării, mușchiul obosește și chiar este afectat fizic/structural (cârcei, ruperi sau atrofieri de mușchi).

Identic, creierul nu poate sta numai în stări de tensiune. Pentru a judeca corect, el are nevoie de relaxare și de diversitate. În lipsa relaxării, afecțiunile care apar sunt de la anxietate și fobii, la agresivitate, furie nejustificată, mania persecuției și chiar schizofrenie.

Dacă mintea noastră ajunge la concluzia că mediul în care trăim este unul extrem de ostil, fără speranță sau șansă, poate să ne producă depresii și tendințe suicidale.

De aceea, nu vă culcați seara cu știri și imagini groaznice. Nu vă începeți ziua cu știri și imagini groaznice.

Uitați-vă seara și dimineața la comedii, ascultați muzică de calitate, deschideți geamul să intre aer curat, repetați-vă în minte sau cu voce tare ”ce zi superbă o să aveți”. 

Înainte de culcare întocmiți liste cu ce ați realizat pozitiv și negativ în ziua care e pe cale să se încheie. Luați lista cu ce a fost negativ, rupeți-o în bucățele mici și aruncați-o la gunoi. Așezați-vă lista cu realizările la vedere și rememorați-le. La sfârșitul săptămânii sau lunii, lipiți realizările într-un caiet și rememorați-le. Nu ați fost atacat, nu ați fost violat, nu ați dat faliment, nu ați avut accident și nici nu v-a părăsit soția.

Da, nu ați devenit știre.

Da, lucruri rele se întâmplă. Subliniez, ÎNTÂMPLĂ. Dar nu e regula care vă guverneză viața. Este cel mult o întâmplare. Când se întâmplă. Înțelegeți?

Nu vă pregătiți să fiți știri groaznice.

Lăsați mintea să ”vadă” dimineața răsăritul soarelui iar seara stelele și, atunci când visați, să aflați secretele universului sau să fiți ce doriți. Este mult mai probabil ca, atunci când vă treziți, să știți ce să faceți pentru a fi fericit. Chiar dacă nu o să știți conștient, subconștientul lucrează și caută soluții chiar și fără noi.

Când vă treziți, o să fiți mai ales relaxați, orientați și energizați pentru a acționa, nu pentru a reacționa.

Deveniți știrea de la sfârșitul știrilor. Alea pe care nu mai aveți răbdare sau putere să le auziți. Știrile cu cei care au reușit, care sunt fericiți.

Știți de ce sunt la final și foarte scurte?

Mi-a zis un prieten că e doar o decizie de marketing.

Așa o fi?

Sau suntem mai ușor de controlat când ne e frică? Sau putem fi mai prost plătiți când suntem îngroziți de ”piața muncii”? Sau acceptăm mai ușor tot felul de ”eșece” politico-sociale-economice de la ”ai noștri”?

Așa o fi?

Joaca troanelor

Cam de vreo 5-6 ani am început să nu mă mai uit atent la televizor. La un moment dat devenisem un adevărat hooligan tv şi participam emoțional la toate luptele politico-sociale-economice.

Mă uitam cum X i-a zis-o lui Y. Cum justiția (o scriu intenționat cu j mic) mai aresta pe câte unul (uneori câte 2 sau 3). Apoi le dădea drumul, apoi iar îi aresta, apoi iar…. Cred că nici ei nu mai stiau când erau liberi, sub control judiciar, parental, medical sau după zăbrele.

În acest timp uitam că de la cei arestați nimeni nu recupera banii furați. Primeam circ și dacă aveam bani, îmi cumpăram singur pâinea. Dacă nu, vorba Mariei Antoaneta, cumpăram cozonac. 

Pleosc, pleosc. Divaghez, așa că mi-am dat două palme mentale.

Să revenim deci.

Am ajuns la concluzia (târzie!) că de fapt nimeni din SISTEM nu este interesat de viața mea. Nici Băsescu, nici Constantinescu, nici Iliescu (când a fost și el), nici PSD-ul, nici PDL-ul, nici… Partida Minorităților sau cum s-o mai numi, nici … nimeni. 

Cei interesați de viața noastră e bine să nu fie numiți. Anumite acronime sau nume declanșează mecanismele de ținere de minte ale SISTEMULUI și noi nu avem acces la tasta ”delete”.

Toți vor să ajungă ACOLO, să se îmbuibe (vedeți că evit să spun ”să fure”), să stea cât mai mult și… atât.

 Dacă până acum am avut ”lideri” care erau români (mă iau strict după nume), acum avem un neamț. Mulți români au zis, ”gata, acesta va face ordine (disciplină nu cred că vrem) și dacă nu ne-am îmbogățit toți precum Băse, când zicea el că să trăim bine, sigur acum toți vom ajunge să avem din muncă cinstită „6 case”. Chiar și cei care nu sunt profesori se vedeau dând meditații precum familia (acum) prezidențială.

Vasile, sculer-matrițer şomer, se vedea înconjurat de 20-30 de ”ucenici” pe care îi meditează în arta de a matrița sau sculeri contra unor sume modice de 60-70 lei ora.

Tanti Leana, crescătoare de găini de carne și ouă, identic se vedea înconjurată de măcar 15 fete pe care să le învețe cum să arunce cu mâna, într-un arc perfect, grăunțe. Tariful, cam tot ca la Vasile, că ”doară nu e el mai cu moț”.  

Ceea ce am uitat, este faptul, că de fapt EI nu s-au dus acolo (după ce i-am votat noi) pentru noi. Nope.

Acum, după ce am votat, fiecare cum a crezut (sau nu), dar majoritar cu ideea că o sa se schimbe ceva, iaca reîncep războaiele între palate.

Știu că această descriere a divergențelor de opinii dintre instituția prezidențială și cea executivă a devenit ”normală” în România.

Începutul acestui război pare să se fi pierdut în negura veacurilor, pe când Băse era președinte și era la cârma Palatului Prezidențial și Tări era pe zidurile Castelului Executiv. Totuși această dihonie nu e clar cine a pornit-o și când. E posibil să fi fost Băse, e posibil să fi fost Elena (nu aia din Troia ci aia cu bilețelul roz), e posibil…

Exact ca și râca dintre Capuleți și Montagu-iști. Nimeni nu știe cine a început-o.

Mie însă îmi evocă războaie din Evul mediu și, fiind predominant o persoană vizuală și auditivă (și kinestezică, pentru că îmi place să mai și ating.. ups!) eu văd adevărate lupte ca în Game of Thrones.

”Ar fi putut fi și Războiul celor două roze, dar la noi se fură și nu au mai rămas decât Ochiul boului, Traista ciobanului, Gura leului – puțin știrbă și, niște Margarete. Vedeți singuri cum ar fi sunat. Îmi permit doar un singur exemplu, Războiul celor doi ochi de boi – greșeala este intenționată.”

Văd cele două palate, cu flamuri în vânt, cu trompeții pe ziduri trompețind (vezi melodia ”Să cânte trompețile” de la BUG Mafia), cu călăreții și pedeștrii adunați în fața porților mobile aruncate peste șanțurile cu apă  pline de crocodili și rechini (în așteptare de pradă grasă – a se citi contracte).

Ambele armate bat în scuturi cu săbiile și descriu tot felul de dansuri hakka (la tv). Câte unul mai slab de înger, sau mai flămând, sau cu scheleții din dulap ieșiți puțin prin ușile întredeschise de la ultimul ”cutremur” electoral, se strecoară în tabăra adversă la adăpostul și cu sprijinul ”nopții postelectorale”.

Evident că fiecare castel are asasinii săi, adevărați ninja sau agenți 007, care mai fură câte un ”secret scroll”,  mai otrăvesc câte un pocal, mai pun câte o piuneză pe jilțurile celorlalți, așteptând ca aceștia, după ce se înțeapă, să facă cangrenă și să crape (în principal pentru că medicii sunt plecați în alte regate și nu are cine să-i trateze).

În apropierea castelelor se găsesc marile burg-uri, pline de neguțători (a se citi afaceriști), meșteșugari (a se citi lobiști și industriași), cărturari ( a se citi pseudo-intelectuali sau ziariști), spițeri ( a se citi doctori și asistente), vrăjitori ( a se citi astrologi, bio-energeticieni, yoghini), clerici ( a se citi… clerici). Nu e nevoie să mai spun că, funcție de cât de aproape de castel este fiecare, cu atât este mai protejat și ”bine văzut” din turnuri și bastioane.

În afara burgurilor sunt satele. Nu se ştie clar de cine aparțin. În principiu, locuitorii lor își caută de lucru și încearcă să supraviețuiască, unii făcând naveta zilnic în burg-uri dar revenind seara în sătucul fără lumină și canalizare, iar alții (cu cîte 2-300 mp de inițiativă privată) cultivând pe loc câte ceva, așteptând să crească și să culeagă rodul muncii lor.

Uneori vin cei din Palatul executiv și îi trec prin ”foc și sabie” fiscală, uneori se trezesc că au fost tranzacționați pe sub mânecă și Palatul prezidențial îi bate de nu mai știu ce-i cu ei (vezi reducerea cu 25%).

Ceea ce este sigur, este că atunci când cele două palate încep să se lupte, ele nu adoptă decât două feluri de luptă.

Primul, trag în ceilalți cu săgeți, bombe, rachete, pietre, pietricele, obuze sau chiar și cu ciorapi urât mirositori (un fel de atac chimico-biologic), dar de la adăpostul zidurilor lor. Ceea ce se întâmplă este că până fiecare își calibrează tirul, majoritatea proiectilelor cad între palate, în sate, unde evident că produc dezastre, ucid recoltele și animalele, distrug canalizările și fosele septice, acoperișurile și pereții caselor și ucid chiar și oameni. 

La țipetele de durere și furie ale acestora, cel mai adesea se răspunde din ambele părți cu: de ce nu aveți asigurare (dacă vreți una, vă oferim noi), dacă ați fi fost cu noi nu pățeați așa ceva (uitați-vă în burg-ul nostru) și ceilalți sunt de vină.

Dacă și numai dacă, unul dintre palate, sau case apropiate din burg, este atins de vreo pietricică, săgetuță sau ciorăpel tras din cealaltă parte, atunci se declanșează cu adevărat războiul.

Cei doi ”lideri” comandă trompeților să cheme la război, să se adune armata, să se ascută săbiile și sulițele. Să se curețe, țesale și să primească de mîncare caii (a se citi  spălat, făcut plinul și cosmetizat   Audi, Mercedes, Range Rover). Cărturarii încep să scrie ode înflăcărate liderilor în care aceștia sunt prezentați ca fiind salvatorii omenirii, ultima șansă, singurii… mai ceva ca Isus Hristos.

Clericii îi binecuvântează pe ambii ”lorzi” ai castelelor.

Vrăjitorii citesc în stele, în culori, în zeamă de varză (dacă sunt cumva mahmuri stând peste noapte să se uite la stele). Unii reușesc să înțepe cu ace păpușa celuilalt lord, din cealaltă cetate, și acela își rupe piciorul. Acesta contracarează apelând la șamani străini (chirurgi turci).

Neguțătorii fac oferte cu reduceri pentru noile arme, aduse tocmai din… și care cu siguranță vor…. Cel mai adesea muniția nu este inclusă. E consumabil, deci se face și un contract de service și aprovizionare.

Simțind svârcolirea, rechinii și crocodilii din șanțurile cu apă din jurul castelelor devin și ei agitați și ca să nu uite cine le este ”prieten”, primesc suplimente nutritive (extra contracte) față de rația de zi cu zi.

Apoi… armatele se adună. Toți au aere marțiale (probabil mănâncă fasole la cazan) și strigă sloganuri la fel de războinice, cum ar fi ”ei au furat (mai mult)”, ”ei nu ne lasă”, ”nu e constituțional”, ”nu e legal”.

Apropo de ultima strigătură, cine mama dra…lui le-a scris și votat, că nu eu.

În tot acest timp, mesageri mai mult sau mai puțin vizibili, mai mult sau mai puțin secreți duc și aduc răvașe cu amenințări, acorduri, propuneri.

Într-un final se hotărăsc asupra câmpului de luptă. Acum, sincer, cam unde credeți că or să se bată? Și cine credeți că va suferi cel mai mult?

Închei cu știrile lor și știrile mele.

            Ei                                                                     Eu

1. Iohannisssss și-a lăsat paltonul pe mașină.          Eu mi-am lăsat tricoul pe mașină (de spălat).
2. Po(i)nta și-a rupt ligamentele.                             Soacra mea și-a fisurat mâna.
3. Po(i)nta a mers cu mașina la curse                     A mea scoate fum.
4. Iohannisss a fost în concediu în Madeirra.           Eu am să ajung pe la Vaslui.
5. Ungureanu a mâncat vita Kobe                           Eu am mâncat.
6. Iohannisss și Po(i)nta și …  au…..                      Eu nu.

În încheiere, când se termină și serialul ăsta? Că nu mai știu cine cu cine, unde, de câte ori, de ce… Ceea ce e ciudat, este cum mai sângerez eu când se termină episodul. 

Parafrazând un cioban devenit celebru… Vine iarna… din nou.

PS  

Cineva îmi spunea la un moment dat că România o să o ducă prost sau rău (cum doriți, avem dreptul să alegem) atâta timp cât va fi condusă de alde -escu (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu). Spera că un german o să întrerupă linia respectivă.

Săracul, nu știe germană ca să știe că Iohannis se traduce ca Ionescu. O fi vreun blăstăm totuși. Zic și eu.

PPSS 

Să știți că nici cu Po(i)nta nu mă laud. Deloc.