Pixul

Poziția nu mai era inconfortabilă de zeci de ani.

Tot de zeci de ani, soarele se ridica în același loc și strecura o raza de lumină prin gaura din zid care ținea loc de fereastră.

Dedesuptul găurii, pe un scaun, care putea fi și raft dar și masă, era așezat vertical un pix.

De tot atâtea zeci de ani pixul stătea acolo.

La început, pixul mai căzuse, de la cine știe ce vibrații sau pale de vânt. Apoi parcă pixul se unise cu scaunul.

Nu era clar dacă se lipise sau dezvoltase niște rădăcini. Poate unii dintre atomii săi se infiltraseră printre atomii scaunului.

Era posibil ca, la un moment dat, pixul să se afunde și să cadă pe partea cealaltă a scaunului, prin scaun.

Probabil și atomii obosiseră să stea fixați în aceeași configurație. Se relaxaseră un pic și gravitația acum îi trăgea prin scaun.

Hmm. Atomii scaunului păreau a fi mult mai rezistenți sau încăpățânați. Ei nu treceau prin podea. Scaunul era tot acolo. Sau așa părea, întrucât nimeni nu mai verificase, de zeci de ani, dacă scaunul se putea mișca sau dacă mai era același.

Pe de altă parte, atomii scaunului erau cu siguranță mai bătrâni și mai obosiți, fiindcă scaunul era mai înnegrit și parcă mai strâmb decât fusese cu zeci de ani în urmă.

Dacă oamenii când îmbătrânesc albesc, la scaune se pare că acest proces este invers. Culorile se întunecau.

Prin camera săpată în piatră, trecuseră, pe parcursul zecilor de ani, un număr neștiut de ”ucenici”.

Unii muriseră. Alții plecaseră după câțiva ani și folosindu-i numele (acum uitat chiar și de el) întemeiaseră școli filosofice, religii, ordine și secte.

El habar nu avea. Nu vorbise niciodată cu ei. Nu le ceruse niciodată nimic și nici nu le mulțumise pentru ce făceau.

Unii încercaseră să îl schimbe de haine. Nu reușiseră să îi miște nici măcar o cută a hainei sale. Chiar și păturile, cu care încercau să-l acopere,  îi alunecau de pe umeri.

Alții, în primii ani, veneau și ștergeau praful. Însă, de la un timp, praful părea că nu mai ”vrea” să intre în încăpere. Așa că nici cei care făceau curățenie nu au mai venit.

Nici cu mâncarea nu era altfel. Nu mai mâncase de nu mai știa nimeni când. Unii aduceau apă și mîncare. Dar, după ce găseau mâncarea nealterată și neconsumată, după luni de zile, abandonaseră și acest lucru.

Unii credeau că e deja mort și mumificat.

Aceia avuseseră o mare surpriză când îl mușcase de deget pe unul care verifica dacă respiră. Bine că pixul nu văzuse.

Veniseră apoi de la o universitate celebră să-l testeze.

I-au cerut voie, dar cum el nu a spus nimic, ei au considerat că a acceptat.

I-au verificat temperatura, ritmul cardiac, respirația. Cam atât îi lăsase. Ei ar fi vrut mai mult.

Din nou se amuzase. În interior.

Își modificase temperatura de la 0 grade la 100, de 10 ori într-o jumătate de minut.

Își oprise inima pentru o jumătate de oră și apoi a făcut-o să galopeze cu 300 de bătăi pe minut.

La fel cu respirația. Astfel, după ce schimbaseră vreo 4 seturi de instrumente, ”oamenii de știință” au ridicat din umeri și au plecat.

La început i-a părut rău, dar apoi i-a atras din nou atenția afurisitul de pix.

Era ceva în neregulă cu pixul acela și el aștepta să se întâmple acel ceva. Stătea la pândă precum o pisică în fața unei găuri, așteptând în orice moment să țâșnească posibilul/probabilul șoricel.

Pisica știa că, mai devreme sau mai târziu, șoricelul va țâșni.

Avusese momente când îi păruse că pixul râde de el sau că scria de unul singur sau că dansa cumva, plutind deasupra scaunului.

Avusese momente când pixul luminase ca soarele și se dezintegrase doar pentru a se aduna la loc și ai face lui în ciudă.

La început se luptase cu imboldul de a se ridica și a arunca pixul. Dar, de fiecare dată, parcă pixul rânjea cumva și îi spunea ”ai pierdut” iar litera ”L” din numele producătorului, scris pe capac, creștea și se transforma într-un ”looser”.

Și el asta nu putea suporta. Să râdă de el un nenorocit de pix. Dar mai ales refuza să piardă în fața lui.

Uitase de mult dacă făcuse vreun târg sau rămășag cu pixul. Cumva își amintea că de mult pierduse un concurs cu ”cine clipește primul”. Da, tot cu pixul. Dar acela nu conta. El era atunci la început și nici nu înțelesese prea bine regulile concursului. Pe lângă asta pixul nu jucase cinstit. El nu avea nici pleoape și nici ochi.

Dar indiferent de asta, acum hotărâse să învingă la ”cine mișcă primul”. 

Hei!!

Se strigă singur în minte.

-        Adună-te! Nu te da bătut. Pixul acela nu are voie să câștige. În definitiv tu ești om și el doar un pix!

Cu gel, dacă își aducea bine aminte.

Vag, își aducea aminte, cum ”împrumutase” pixul de la recepția ultimului han unde se cazase, înainte de a urca pe munte, la mănăstire.

Da, da. Acum își aducea aminte perfect.

Pixul era așezat lângă catastiful cu oaspeții hanului. Îl apucase și își scrisese numele pe coala din registru.

El nu știa, dar coala respectivă fusese vândută cu cinci milioane de dolari unui colecționar privat cu ani în urmă.

Înainte de a-l așeza la loc pe tejghea, auzise cumva pixul spunându-i:

-        Hei, nu mă lăsa aici. Ia-mă cu tine acolo sus. Am auzit că au lucrări interesante, pergamente și manuscrise rare. Aș vrea să îmi bag și eu nasul pe acolo. Dacă mă iei cu tine, o să îți fiu cel mai bun prieten, cât gel voi avea și chiar și după.

Ca în transă, îl băgase în buzunar și a doua zi plecaseră amândoi către  mănăstire.

Când au ajuns acolo, starețul i-a cerut să lase la intrare toate obiectele și hainele.

Cumva, simțise că, atunci când a stat gol pușcă în fața porții mănăstirii, în bătaia vântului și a zăpezii reci, se născuse din nou.

Nici acum nu știa cum ascunsese pixul și îl luase cu el în mănăstire. Toate celelalte lucruri au fost arse.

HEI!

Din nou i se păruse că pixul este pe cale să facă ceva.

Nu trebuia să îl scape din ochi. Mai ales că din cauza lui se afla aici.

Starețul îi găsise pixul printre hainele stacojii de călugăr și îl pedepsise.

Pedeapsa îi fusese cruntă.

De fapt se derula și acum.

Starețul îi poruncise să mediteze uitându-se la pix. Sigur îi explicase și la ce folosea acest lucru. La mănăstire orice pedeapsă avea un scop. Atâta doar că el uitase.

În prima săptămână, mai vorbise cu pixul.

Apoi, după o discuție înfocată, în care pixul scăpase niște expresii colorate, ba chiar deocheate și jignitoare la adresa lui, el abandonase dialogul. Sau ce o fi fost.

Pixul mai încercase de câteva ori să mai vorbească cu el. Odată chiar a vrut să îi scrie un bilet, dar nu găsise nici un petic de hârtie. Atunci fusese el încăpățânat și orgolios.

Acum, devenise și pixul la fel. Amândoi afișau o tăcere provocatoare care nu se terminase nici acum.

PLEOSC!

Cu ochii deschiși, deschise ochii și mai mari. Nu cei fizici.

Iar fusese cât pe ce să scape din atenție pixul.

Pleosc! Ăsta era sunetul bățului cu care starețul îl croise pe spinare atunci când adormise, obosit de provocările pixului.

Ultimul stareț îl lovise cu bățul atât de tare, încât acesta se făcuse așchii.

El nu simțise nimic. Doar i se păru că pixul strânsese din ochi și slobozise un ”au” empatic.

Dar chiar și așa, nu-și mai vorbiră.

Trecuseră anii, apoi deceniile și ei doi încă mai erau față în față, ca într-un film cu cowboy oprit la scena confruntării, înainte de scoaterea pistoalelor.

Amândoi așteptau ca cineva să vină și să apese ”play”, ca să vadă cum se termină filmul. Dar nu, nu venise nimeni.

În afara încăperii unde stăteau, mănăstirea era în paragină.

Dacă la început, el și pixul, creaseră belșug și faimă, acum lumea nu mai era interesată, ba chiar obosise de nemișcarea lor. Nu spunea nimic, nu făcea nimic. Nici măcar caca sau pipi. El habar nu avea de asta.

Între timp lumea descifrase limbajul delfinilor și al balenelor și făceau furori dezbaterile cu noile specii gânditoare pe teme filosofice, economice, politice sau chiar mondene.

Pe coperta unor reviste era titrat, însoțit de poze în infraroșu, ”Această balenă are o relație cu delfinul Uiui?”.

El trecuse în uitarea lumii și aceasta acoperise și mănăstirea.

Dacă ar fi știut, probabil că i-ar fi părut rău.

PLEOSC! PLEOSC!

Da! Acum chiar mișcase pixul. Ha! L-am prins, își spuse victorios.

Dar nu. Pixul era tot acolo. La 350 de milimetri de gaura care ține loc de fereastră. La 80000 de microni față de marginea din spate a scaunului. La …

Nu mai știa când făcuse măsurătorile. Pur și simplu, la un moment dat, ca să nu râdă pixul de el, hotărâse să determine exact poziția acestuia.

La început față de scaun, în centimetri. Apoi, fiindcă nu era foarte exact, în milimetri. Apoi sfârșise evaluarea în microni și chiar și mai mică.

Nu spusese nimănui, dar știa și câți atomi formau pixul. Calculase. Uneori îi părea că îi și vede

Renunțase să îi vadă pentru că ar fi trebuit să schimbe regulile provocării. Nu se mai putea stabili cine mișcă, fiindcă și el și pixul erau formați din atomi. Iar ăștia se mișcă tot timpul. Nu mai vorbim și de ce e în interiorul lor.

Deci, stabiliseră că nivelul standard al nemișcării să se oprească la atomi. Părea că standardul mulțumise ambele părți, chiar dacă pixul, încăpățânat nu răspunsese. Tăcerea lui a fost interpretată ca și acord. Dacă nu-i convine ar trebui să spună ceva.

Trebuiau oricum, ca să nu facă cârcei sau crampe musculare, să facă un fel de mișcare, iar cea a atomilor era satisfăcătoare. Din nou pixul nu comentase.

La început își transferase atomii din mâna stângă în cea dreaptă și invers. Pixul nu comentase. Schimbarea era permisă de regulament.

Astfel mâna stângă deveni mâna dreaptă, cu tot cu aluniță și cea dreaptă deveni mâna stângă.

Apoi își dezmorțise la fel picioarele.

Mai dificil a fost cu bustul. Nu prea avea cu ce să-l schimbe, așa că schimbă atomii din stânga în dreapta. Realiză că își schimbase inima din stânga în dreapta, ficatul în stânga și întregul traiect intestinal era inversat.

La început se îngrijoră. A naibii pix. El nu are probleme de astea și dacă se prinde poate fi învingător.

Dar pixul nu spusese nimic. Probabil, în amintirea zilelor când fuseseră prieteni, îi trecuse cu vederea greșeala.

Totuși nu își putea permite să repete figura. Riscul era mult prea mare.

TROSC! PLEOSC!

FII ATENT! 

Pixul tocmai… Ba nu. Iar se îngrijorase degeaba.

Totuși, era ceva schimbat la pix.

Deveni mai atent. Își încordă privirea.

Mda. Era ceva. Ce naiba era în neregulă cu pixul?

S-ar fi dus să vadă, pentru că putea să jure că pixul făcuse ceva. Dar dacă se înșela?

A naibii pix. Cred că acum vrea să mi-o plătească pentru faza cu schimbarea atomilor.

Își focaliză privirea.

Da. Acolo, pe marginea vizibilă a pixului. Erau niște atomi ciudați.

Ce mama lor făceau? Nu erau agitați. Nu făceau nimic. Și totuși!

Uau! Atomii de pe margini nu erau compleți.

Nu înțelegea ce se întâmplă sau cum este posibil, dar atomii de pe marginea vizibilă a pixului nu se mișcau, nu făceau nimic și erau ”decupați” de marginea lor.

Electronii nu se mișcau iar traiectoria lor era vizibil întreruptă.

Avea senzația că se uită la o poză și chiar se gândi că cineva îi făcuse o glumă proastă. Dar nu. Pixul era acolo. Recunoștea literele de pe capac, culorile plasticului. Și totuși, pixul nu era pixul. Părea o … copie a pixului însuși.

Ce măsa? Pixul îl păcălise și într-un moment de neatenție (când?) se înlocuise pe sine cu o sosie?

La început s-a înfuriat. Imaginea pixului, râzând cu capacul până la pseudo-urechea sa (agățătoarea metalică cu numele producătorului), pe cine știe ce plajă însorită, întins frumos la soare cu cine știe ce markere și carioci și creioane mecanice, îl scotea din sărite. Se simțea un fraier.

Și totuși nu îl credea pe pix atât de meschin.

Se uită din nou la el. Era și nu era ”pixul”.

S-ar fi ridicat să vadă ce se întâmplă. Dacă pixul are nevoie de el? Dar se opri.

Pixul era destul de șmecher ca să-l păcălească să se miște primul.

Se concentră din nou asupra pixului. Ce mama dracului era în neregulă cu el?

Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să-l vadă din spate. Poate așa și-ar fi dat seama ce e în neregulă cu el. În definitiv, se văzuseră de decenii doar din față.

Gândul că ar vrea să vadă pixul din spate, schimbă ceva în optică și privirea începu să se curbeze pe lângă marginea pixului.

Micrometru cu micrometru, privirea se ducea în spatele pixului.

În spate pixul nu exista! Pixul era ca și tăiat pe lungime de-a lungul liniei de vizibilitate. Nu exista decât un strat de atomi care formau pixul spre el.

Ba chiar se putea vedea pe el prin atomii pixului.

”Deci de ăștia îmi ești! Nemernicule!”, izbucni furios în minte, încă nemișcat.

”Ai trișat! Ai pus o…o … o mască în locul tău!”, continuă furibund să se înnece mental.

”Ba nu. Sunt aici cu tine!”

Auzise răspunsul pixului. Era el. Era vocea pixului, era intonația sa, ba chiar și culoarea sa, fără să o vadă. Știa că era pixul.

”Unde ești nemernicule?”, continuă bucuros-supărat că nu e singur.

”Aici sunt!”, auzi din nou.

”Unde ești? Ieși afară, că nu mă păcălești să mă mișc primul. Oricum ai pierdut pentru că ai plecat de pe scaun!”

”Aici sunt!”, auzi din nou. ”Nu am fost niciodată pe scaun. Eu am fost tot timpul aici. Tu ai vrut să fiu pe scaun.”

”Ce tot vorbești? Îți spun încă o dată. Ieși afară de unde ești! Ce tot repeți: Aici sunt, Aici sunt. Nu ne jucăm de-a ascunselea. Recunoaște că ai pierdut și gata.”

”Totuși, aici sunt”, continuă pixul. ”Uită-te la mine și vezi-mă!”

Cumva vocea pixului părea că vine din spate, dar pentru că nu vroia să se miște, reuși cumva să-și întoarcă privirea. Doar privirea.

Da, acolo era. Pixul.

Era și nu era pixul de pe scaun.

Era mai mare și mai mic în același timp.

Era și albastru și verde și roșu și toate culorile în același timp.

Era și de plastic și metalic. Era și cu mecanism și capsulat.

Era PIXUL.

Se uită la el și cumva începu să știe ceea ce știuse dintotdeauna.

Simți nevoia să rostească ceea ce știa.

-        Deci, Pixule, aici ai fost tot timpul, nu?

-        Da, îi răspunse acesta.

-        Aha. Și ce ai făcut în tot acest timp aici?

-        Nimic. Așteptam să mă vezi!

-        Păi, nu ne jucam ascunselea. Era ”cine mișcă primul”.

-        Da, așa e. Dar era și ascunselea. În timp ce tu numărai, eu m-am ascuns aici. Și să știi că am jucat și alte jocuri, doar că ai uitat. De fapt am jucat toate jocurile simultan. Toate!

-        Și acum? Ce facem? Am terminat jocul? Cine a câștigat?

-        Tu ai câștigat. Eu eram ascuns și tu m-ai găsit. Vrei să mai jucăm un joc?

El zâmbi, puțin sardonic, puțin enigmatic, puțin superior, puțin șăgalnic și ghiduș.

-        De fapt, chiar aș vrea.

-        Ce joc vrei să jucăm? Întrebă Pixul, clămpănind din toate posibilele agățători pentru un pix și trecând prin toate culorile și materialele și dimensiunile posibile pentru un pix.

-        Ascunselea aș vrea Pixule. Dar cu o singură condiție.

-        Desigur, spuse Pixul. Ce condiție?

-        De data asta mă ascund eu!

Pixul își ridică toate capacele într-o încercare tardivă de protest, dar Omul deja se ascunsese.

Pixul și scaunul, și piatra și muntele și apa și tot Pământul și apoi tot Universul se strânse, se făcură  mici. Un punct.

Omul se uită la punct și i se păru că aude foarte slab vocea Pixului: ”Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”.

Apoi Omul își întoarse  privirea și punctul dispăru.