Pixul

Poziția nu mai era inconfortabilă de zeci de ani.

Tot de zeci de ani, soarele se ridica în același loc și strecura o raza de lumină prin gaura din zid care ținea loc de fereastră.

Dedesuptul găurii, pe un scaun, care putea fi și raft dar și masă, era așezat vertical un pix.

De tot atâtea zeci de ani pixul stătea acolo.

La început, pixul mai căzuse, de la cine știe ce vibrații sau pale de vânt. Apoi parcă pixul se unise cu scaunul.

Nu era clar dacă se lipise sau dezvoltase niște rădăcini. Poate unii dintre atomii săi se infiltraseră printre atomii scaunului.

Era posibil ca, la un moment dat, pixul să se afunde și să cadă pe partea cealaltă a scaunului, prin scaun.

Probabil și atomii obosiseră să stea fixați în aceeași configurație. Se relaxaseră un pic și gravitația acum îi trăgea prin scaun.

Hmm. Atomii scaunului păreau a fi mult mai rezistenți sau încăpățânați. Ei nu treceau prin podea. Scaunul era tot acolo. Sau așa părea, întrucât nimeni nu mai verificase, de zeci de ani, dacă scaunul se putea mișca sau dacă mai era același.

Pe de altă parte, atomii scaunului erau cu siguranță mai bătrâni și mai obosiți, fiindcă scaunul era mai înnegrit și parcă mai strâmb decât fusese cu zeci de ani în urmă.

Dacă oamenii când îmbătrânesc albesc, la scaune se pare că acest proces este invers. Culorile se întunecau.

Prin camera săpată în piatră, trecuseră, pe parcursul zecilor de ani, un număr neștiut de ”ucenici”.

Unii muriseră. Alții plecaseră după câțiva ani și folosindu-i numele (acum uitat chiar și de el) întemeiaseră școli filosofice, religii, ordine și secte.

El habar nu avea. Nu vorbise niciodată cu ei. Nu le ceruse niciodată nimic și nici nu le mulțumise pentru ce făceau.

Unii încercaseră să îl schimbe de haine. Nu reușiseră să îi miște nici măcar o cută a hainei sale. Chiar și păturile, cu care încercau să-l acopere,  îi alunecau de pe umeri.

Alții, în primii ani, veneau și ștergeau praful. Însă, de la un timp, praful părea că nu mai ”vrea” să intre în încăpere. Așa că nici cei care făceau curățenie nu au mai venit.

Nici cu mâncarea nu era altfel. Nu mai mâncase de nu mai știa nimeni când. Unii aduceau apă și mîncare. Dar, după ce găseau mâncarea nealterată și neconsumată, după luni de zile, abandonaseră și acest lucru.

Unii credeau că e deja mort și mumificat.

Aceia avuseseră o mare surpriză când îl mușcase de deget pe unul care verifica dacă respiră. Bine că pixul nu văzuse.

Veniseră apoi de la o universitate celebră să-l testeze.

I-au cerut voie, dar cum el nu a spus nimic, ei au considerat că a acceptat.

I-au verificat temperatura, ritmul cardiac, respirația. Cam atât îi lăsase. Ei ar fi vrut mai mult.

Din nou se amuzase. În interior.

Își modificase temperatura de la 0 grade la 100, de 10 ori într-o jumătate de minut.

Își oprise inima pentru o jumătate de oră și apoi a făcut-o să galopeze cu 300 de bătăi pe minut.

La fel cu respirația. Astfel, după ce schimbaseră vreo 4 seturi de instrumente, ”oamenii de știință” au ridicat din umeri și au plecat.

La început i-a părut rău, dar apoi i-a atras din nou atenția afurisitul de pix.

Era ceva în neregulă cu pixul acela și el aștepta să se întâmple acel ceva. Stătea la pândă precum o pisică în fața unei găuri, așteptând în orice moment să țâșnească posibilul/probabilul șoricel.

Pisica știa că, mai devreme sau mai târziu, șoricelul va țâșni.

Avusese momente când îi păruse că pixul râde de el sau că scria de unul singur sau că dansa cumva, plutind deasupra scaunului.

Avusese momente când pixul luminase ca soarele și se dezintegrase doar pentru a se aduna la loc și ai face lui în ciudă.

La început se luptase cu imboldul de a se ridica și a arunca pixul. Dar, de fiecare dată, parcă pixul rânjea cumva și îi spunea ”ai pierdut” iar litera ”L” din numele producătorului, scris pe capac, creștea și se transforma într-un ”looser”.

Și el asta nu putea suporta. Să râdă de el un nenorocit de pix. Dar mai ales refuza să piardă în fața lui.

Uitase de mult dacă făcuse vreun târg sau rămășag cu pixul. Cumva își amintea că de mult pierduse un concurs cu ”cine clipește primul”. Da, tot cu pixul. Dar acela nu conta. El era atunci la început și nici nu înțelesese prea bine regulile concursului. Pe lângă asta pixul nu jucase cinstit. El nu avea nici pleoape și nici ochi.

Dar indiferent de asta, acum hotărâse să învingă la ”cine mișcă primul”. 

Hei!!

Se strigă singur în minte.

-        Adună-te! Nu te da bătut. Pixul acela nu are voie să câștige. În definitiv tu ești om și el doar un pix!

Cu gel, dacă își aducea bine aminte.

Vag, își aducea aminte, cum ”împrumutase” pixul de la recepția ultimului han unde se cazase, înainte de a urca pe munte, la mănăstire.

Da, da. Acum își aducea aminte perfect.

Pixul era așezat lângă catastiful cu oaspeții hanului. Îl apucase și își scrisese numele pe coala din registru.

El nu știa, dar coala respectivă fusese vândută cu cinci milioane de dolari unui colecționar privat cu ani în urmă.

Înainte de a-l așeza la loc pe tejghea, auzise cumva pixul spunându-i:

-        Hei, nu mă lăsa aici. Ia-mă cu tine acolo sus. Am auzit că au lucrări interesante, pergamente și manuscrise rare. Aș vrea să îmi bag și eu nasul pe acolo. Dacă mă iei cu tine, o să îți fiu cel mai bun prieten, cât gel voi avea și chiar și după.

Ca în transă, îl băgase în buzunar și a doua zi plecaseră amândoi către  mănăstire.

Când au ajuns acolo, starețul i-a cerut să lase la intrare toate obiectele și hainele.

Cumva, simțise că, atunci când a stat gol pușcă în fața porții mănăstirii, în bătaia vântului și a zăpezii reci, se născuse din nou.

Nici acum nu știa cum ascunsese pixul și îl luase cu el în mănăstire. Toate celelalte lucruri au fost arse.

HEI!

Din nou i se păruse că pixul este pe cale să facă ceva.

Nu trebuia să îl scape din ochi. Mai ales că din cauza lui se afla aici.

Starețul îi găsise pixul printre hainele stacojii de călugăr și îl pedepsise.

Pedeapsa îi fusese cruntă.

De fapt se derula și acum.

Starețul îi poruncise să mediteze uitându-se la pix. Sigur îi explicase și la ce folosea acest lucru. La mănăstire orice pedeapsă avea un scop. Atâta doar că el uitase.

În prima săptămână, mai vorbise cu pixul.

Apoi, după o discuție înfocată, în care pixul scăpase niște expresii colorate, ba chiar deocheate și jignitoare la adresa lui, el abandonase dialogul. Sau ce o fi fost.

Pixul mai încercase de câteva ori să mai vorbească cu el. Odată chiar a vrut să îi scrie un bilet, dar nu găsise nici un petic de hârtie. Atunci fusese el încăpățânat și orgolios.

Acum, devenise și pixul la fel. Amândoi afișau o tăcere provocatoare care nu se terminase nici acum.

PLEOSC!

Cu ochii deschiși, deschise ochii și mai mari. Nu cei fizici.

Iar fusese cât pe ce să scape din atenție pixul.

Pleosc! Ăsta era sunetul bățului cu care starețul îl croise pe spinare atunci când adormise, obosit de provocările pixului.

Ultimul stareț îl lovise cu bățul atât de tare, încât acesta se făcuse așchii.

El nu simțise nimic. Doar i se păru că pixul strânsese din ochi și slobozise un ”au” empatic.

Dar chiar și așa, nu-și mai vorbiră.

Trecuseră anii, apoi deceniile și ei doi încă mai erau față în față, ca într-un film cu cowboy oprit la scena confruntării, înainte de scoaterea pistoalelor.

Amândoi așteptau ca cineva să vină și să apese ”play”, ca să vadă cum se termină filmul. Dar nu, nu venise nimeni.

În afara încăperii unde stăteau, mănăstirea era în paragină.

Dacă la început, el și pixul, creaseră belșug și faimă, acum lumea nu mai era interesată, ba chiar obosise de nemișcarea lor. Nu spunea nimic, nu făcea nimic. Nici măcar caca sau pipi. El habar nu avea de asta.

Între timp lumea descifrase limbajul delfinilor și al balenelor și făceau furori dezbaterile cu noile specii gânditoare pe teme filosofice, economice, politice sau chiar mondene.

Pe coperta unor reviste era titrat, însoțit de poze în infraroșu, ”Această balenă are o relație cu delfinul Uiui?”.

El trecuse în uitarea lumii și aceasta acoperise și mănăstirea.

Dacă ar fi știut, probabil că i-ar fi părut rău.

PLEOSC! PLEOSC!

Da! Acum chiar mișcase pixul. Ha! L-am prins, își spuse victorios.

Dar nu. Pixul era tot acolo. La 350 de milimetri de gaura care ține loc de fereastră. La 80000 de microni față de marginea din spate a scaunului. La …

Nu mai știa când făcuse măsurătorile. Pur și simplu, la un moment dat, ca să nu râdă pixul de el, hotărâse să determine exact poziția acestuia.

La început față de scaun, în centimetri. Apoi, fiindcă nu era foarte exact, în milimetri. Apoi sfârșise evaluarea în microni și chiar și mai mică.

Nu spusese nimănui, dar știa și câți atomi formau pixul. Calculase. Uneori îi părea că îi și vede

Renunțase să îi vadă pentru că ar fi trebuit să schimbe regulile provocării. Nu se mai putea stabili cine mișcă, fiindcă și el și pixul erau formați din atomi. Iar ăștia se mișcă tot timpul. Nu mai vorbim și de ce e în interiorul lor.

Deci, stabiliseră că nivelul standard al nemișcării să se oprească la atomi. Părea că standardul mulțumise ambele părți, chiar dacă pixul, încăpățânat nu răspunsese. Tăcerea lui a fost interpretată ca și acord. Dacă nu-i convine ar trebui să spună ceva.

Trebuiau oricum, ca să nu facă cârcei sau crampe musculare, să facă un fel de mișcare, iar cea a atomilor era satisfăcătoare. Din nou pixul nu comentase.

La început își transferase atomii din mâna stângă în cea dreaptă și invers. Pixul nu comentase. Schimbarea era permisă de regulament.

Astfel mâna stângă deveni mâna dreaptă, cu tot cu aluniță și cea dreaptă deveni mâna stângă.

Apoi își dezmorțise la fel picioarele.

Mai dificil a fost cu bustul. Nu prea avea cu ce să-l schimbe, așa că schimbă atomii din stânga în dreapta. Realiză că își schimbase inima din stânga în dreapta, ficatul în stânga și întregul traiect intestinal era inversat.

La început se îngrijoră. A naibii pix. El nu are probleme de astea și dacă se prinde poate fi învingător.

Dar pixul nu spusese nimic. Probabil, în amintirea zilelor când fuseseră prieteni, îi trecuse cu vederea greșeala.

Totuși nu își putea permite să repete figura. Riscul era mult prea mare.

TROSC! PLEOSC!

FII ATENT! 

Pixul tocmai… Ba nu. Iar se îngrijorase degeaba.

Totuși, era ceva schimbat la pix.

Deveni mai atent. Își încordă privirea.

Mda. Era ceva. Ce naiba era în neregulă cu pixul?

S-ar fi dus să vadă, pentru că putea să jure că pixul făcuse ceva. Dar dacă se înșela?

A naibii pix. Cred că acum vrea să mi-o plătească pentru faza cu schimbarea atomilor.

Își focaliză privirea.

Da. Acolo, pe marginea vizibilă a pixului. Erau niște atomi ciudați.

Ce mama lor făceau? Nu erau agitați. Nu făceau nimic. Și totuși!

Uau! Atomii de pe margini nu erau compleți.

Nu înțelegea ce se întâmplă sau cum este posibil, dar atomii de pe marginea vizibilă a pixului nu se mișcau, nu făceau nimic și erau ”decupați” de marginea lor.

Electronii nu se mișcau iar traiectoria lor era vizibil întreruptă.

Avea senzația că se uită la o poză și chiar se gândi că cineva îi făcuse o glumă proastă. Dar nu. Pixul era acolo. Recunoștea literele de pe capac, culorile plasticului. Și totuși, pixul nu era pixul. Părea o … copie a pixului însuși.

Ce măsa? Pixul îl păcălise și într-un moment de neatenție (când?) se înlocuise pe sine cu o sosie?

La început s-a înfuriat. Imaginea pixului, râzând cu capacul până la pseudo-urechea sa (agățătoarea metalică cu numele producătorului), pe cine știe ce plajă însorită, întins frumos la soare cu cine știe ce markere și carioci și creioane mecanice, îl scotea din sărite. Se simțea un fraier.

Și totuși nu îl credea pe pix atât de meschin.

Se uită din nou la el. Era și nu era ”pixul”.

S-ar fi ridicat să vadă ce se întâmplă. Dacă pixul are nevoie de el? Dar se opri.

Pixul era destul de șmecher ca să-l păcălească să se miște primul.

Se concentră din nou asupra pixului. Ce mama dracului era în neregulă cu el?

Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să-l vadă din spate. Poate așa și-ar fi dat seama ce e în neregulă cu el. În definitiv, se văzuseră de decenii doar din față.

Gândul că ar vrea să vadă pixul din spate, schimbă ceva în optică și privirea începu să se curbeze pe lângă marginea pixului.

Micrometru cu micrometru, privirea se ducea în spatele pixului.

În spate pixul nu exista! Pixul era ca și tăiat pe lungime de-a lungul liniei de vizibilitate. Nu exista decât un strat de atomi care formau pixul spre el.

Ba chiar se putea vedea pe el prin atomii pixului.

”Deci de ăștia îmi ești! Nemernicule!”, izbucni furios în minte, încă nemișcat.

”Ai trișat! Ai pus o…o … o mască în locul tău!”, continuă furibund să se înnece mental.

”Ba nu. Sunt aici cu tine!”

Auzise răspunsul pixului. Era el. Era vocea pixului, era intonația sa, ba chiar și culoarea sa, fără să o vadă. Știa că era pixul.

”Unde ești nemernicule?”, continuă bucuros-supărat că nu e singur.

”Aici sunt!”, auzi din nou.

”Unde ești? Ieși afară, că nu mă păcălești să mă mișc primul. Oricum ai pierdut pentru că ai plecat de pe scaun!”

”Aici sunt!”, auzi din nou. ”Nu am fost niciodată pe scaun. Eu am fost tot timpul aici. Tu ai vrut să fiu pe scaun.”

”Ce tot vorbești? Îți spun încă o dată. Ieși afară de unde ești! Ce tot repeți: Aici sunt, Aici sunt. Nu ne jucăm de-a ascunselea. Recunoaște că ai pierdut și gata.”

”Totuși, aici sunt”, continuă pixul. ”Uită-te la mine și vezi-mă!”

Cumva vocea pixului părea că vine din spate, dar pentru că nu vroia să se miște, reuși cumva să-și întoarcă privirea. Doar privirea.

Da, acolo era. Pixul.

Era și nu era pixul de pe scaun.

Era mai mare și mai mic în același timp.

Era și albastru și verde și roșu și toate culorile în același timp.

Era și de plastic și metalic. Era și cu mecanism și capsulat.

Era PIXUL.

Se uită la el și cumva începu să știe ceea ce știuse dintotdeauna.

Simți nevoia să rostească ceea ce știa.

-        Deci, Pixule, aici ai fost tot timpul, nu?

-        Da, îi răspunse acesta.

-        Aha. Și ce ai făcut în tot acest timp aici?

-        Nimic. Așteptam să mă vezi!

-        Păi, nu ne jucam ascunselea. Era ”cine mișcă primul”.

-        Da, așa e. Dar era și ascunselea. În timp ce tu numărai, eu m-am ascuns aici. Și să știi că am jucat și alte jocuri, doar că ai uitat. De fapt am jucat toate jocurile simultan. Toate!

-        Și acum? Ce facem? Am terminat jocul? Cine a câștigat?

-        Tu ai câștigat. Eu eram ascuns și tu m-ai găsit. Vrei să mai jucăm un joc?

El zâmbi, puțin sardonic, puțin enigmatic, puțin superior, puțin șăgalnic și ghiduș.

-        De fapt, chiar aș vrea.

-        Ce joc vrei să jucăm? Întrebă Pixul, clămpănind din toate posibilele agățători pentru un pix și trecând prin toate culorile și materialele și dimensiunile posibile pentru un pix.

-        Ascunselea aș vrea Pixule. Dar cu o singură condiție.

-        Desigur, spuse Pixul. Ce condiție?

-        De data asta mă ascund eu!

Pixul își ridică toate capacele într-o încercare tardivă de protest, dar Omul deja se ascunsese.

Pixul și scaunul, și piatra și muntele și apa și tot Pământul și apoi tot Universul se strânse, se făcură  mici. Un punct.

Omul se uită la punct și i se păru că aude foarte slab vocea Pixului: ”Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”.

Apoi Omul își întoarse  privirea și punctul dispăru.

0.26%

Știu că titlul este cam ciudat și probabil cu vreo câțiva ani în urmă nici eu nu aș fi înțeles despre ce e vorba.

E vorba despre statistică. Nu vă așteptați, nu-i așa? Sau poate sunteți vreun guru al acestei științe și știți la ce fac referire. Dacă știți, apăsați pe ”X”-ul din colțul din dreapta sus al paginii. 

Faptul că ”știți” înseamnă că nu o să vă spun nimic nou și nici nu o să fiți de acord cu opiniile mele. Dacă, totuși, nu aveți nimic de făcut sau procentul din titlu vă readuce în minte cine știe ce amintiri romantice din timpul vreunui curs de statistică, încercați să nu fiți extrem de critici. Vă voi fi recunoscător dacă ați reuși să vă încadrați în  media criticii și sarcasmului mai mult sau mai puțin academic, respectiv aproximativ 68%.

Dar să revenim la ”oile noastre”, care din punct de vedere statistic se pot încadra în… Stop. Am avut o mini criză.

Imaginea personală despre statistică a fost dărâmată, spartă în bucăți, atunci când am dat piept, burtă și neuron cu obiectul Statistică, în anul 1 al Facultății de Psihologie. Bucățile respective, au putut fi constituite, după dimensiuni și alte criterii,  în clase de dezamăgire, stupefacție și revoltă mentală. De aceea, până m-am calibrat, am dat examenul de mai multe ori.

L-am trecut în final, aceasta putând fi o dovadă că rugăciunile ajută.

Trebuie să subliniez că am ceva anișori și de școala asta m-am apucat cam pe la 45. Așa că multe dintre ideile legate de ce e de folos și ce nu, îmi erau și sunt încă bine formate.

Dar sa revin din nou în stână. La oile și măgarii și câinii…

Ceea ce m-a surprins în final, la obiectul statistică aplicat în psihologie, a fost faptul că nu lua în calcul persoana (psihicul său unic și individual). Nope. El trata și studia indivizii și … nici nu știu prea bine cum să spun… caracteristicile psihicului colectiv (cumva) pe baza diferențelor sau asemănărilor dintre caracteristicile psihice și comportamentale ale subiecților, trăsături de caracter comune sau …., extrăgând tendițe ale….

Dacă continui o să vă doară capul și nu o să mai vreți să citiți. Oricum cam asta a fost și reacția mea. După ce l-am cetit puțin pe Freud, am ajuns la concluzia că, la mine, reacția își avea originea într-o anume pulsiune care ținea de reglarea sau păstrarea homeostaziei (mai ales  a homeostaziei judecății și sănătății mentale).

În fine.

Unul dintre instrumentele esențiale ale statisticii este, așa numita, ”curbă a lui Gauss” sau  reprezentarea unei distribuții normale.

Pe scurt, acest instrument statistic, împarte o populație sau un eșantion, față de medie, în șase intervale (trei în stânga mediei și trei în dreapta ei). Nu merg mai departe cu descrierea, o găsiți extrem de ușor pe net.

Important este că, pe baza acestei distribuții, apar niște noțiuni foarte interesante care ne influențează viața. De aici apare noțiunea de ”normalitate” – 68% din populație. Apoi ”rezultatele accentuate” – 27,18% din populație. Apoi ”rezultatele atipice” – 4,30%. Și în final ”rezultatele aberante” – ce mai rămâne, adică 0,26%.

Aceste procente se distribuie egal față de media distribuției, astfel că jumătate din rezultatele accentuate (13,59%) descriu caracteristici ”pozitive” peste medie și cealaltă jumătate caracteristici ”negative” sub medie.

Și tot așa, pentru fiecare tip de rezultat și procent. Ceea ce se ia în calcul în orice cercetare este tot, mai puțin cei 0,26%, care ”nu sunt definitorii pentru cercetare și grup” sau sunt considerate erori de măsurare. Cu alte cuvinte, cei mai proști și geniile nu ne interesează. Pentru că procentul acesta cuprinde exact aceste categorii.

La început nu am realizat, dar apoi a răzbătut din mine un gând, o idee, o… ceva. Trebuie să spun că am studiat (cetit și practicat pi mini, și nu numai) ceva NLP. Nu știi ce e, dă sărci pi Google.

Gândul ce mă străbătea era reprezentat de un cuvânt. Modeling. Nu, nu e cu gagici în costume de baie.

E o tehnică din NLP, care spune că, pentru a ajunge mai ușor la excelență într-un domeniu, este necesar să afli expertul din acel domeniu, să-l studiezi când face ce face, să extragi esența care îl face să fie expert, să ”codifici” informațiile extrase, să creezi un model, să-l testezi, să-l rafinezi/corectezi și apoi să-l aplici (la tine și/sau la alții).

Esența acestei tehnici este în completă opoziție cu curba lui Gauss.

Deci, după ce aflu cine este cel mai cel într-un domeniu (chiar dacă nu am vrut acest lucru), îl elimin din cercetare și studiu și mă focusez pe ”majoritate”, pe ”normal”, pe ”individul nici prea prea, nici foarte foarte”.

Nu vreau să jignesc pe nimeni. Probabil că și eu intru în cei 68% și asta e o zvâcnire neuronală. Nu este nimic rău să fii în cei 68%. Rău este când o cercetare statistică te consideră etalon, pentru că atunci nu îți mai cultivă deloc dorința de evoluție. Ba din contra, pentru că, atunci când ești ”etalon”, nu e nevoie să te schimbi. Ceilalți se schimbă după tine.

Oi fi eu din categoria cu ”teoria conspirației”, dar nu sună a puțină manipulare?

Pe de altă parte, cei 0,26% mai pot fi interpretați și altfel. Tot din punct de vedere al NLP-ului.

Jumătate din 0,26% sunt făcuți pentru activitatea studiată și o vor face fără efort, cu rezultate excepționale, iar cealaltă jumătate nu are absolut nimic în comun cu activitatea respectivă.

Deci unii fug către activitatea respectivă, iar alții fug de ea.

Din nou, dacă vrem să modificăm și să îmbunătățim calitățile grupului, pe cine credeți că ar trebui să luăm ca model? Pe individul ”mediu”?

În alt obiect studiat, respectiv Psihologie Socială, ni s-a predat despre efectul minoritarului sau al minorității. Minoritarul este cel aflat în dezacord cu grupul său și își susține opiniile și poziția.

Fie și vizual, minoritarul se regăsește în una dintre părțile care formează 0,26%.

Acum, interesant este că efectul minoritarului spune că, prin neschimbarea poziției față de grup, minoritarul sfârșește prin a-și ralia grupul la poziția sa. De aceea minoritarul este cel mai adesea identificat cu ”agentul schimbării”. Cu cel care produce schimbarea, cu inovatorul, cu cercetătorul care nu este de acord cu limitările celorlalți. Din păcate, ceilalți sunt ”majoritatea”, primordial cei 68% dar și celelalte procente.

Cumva, se poate spune că, evoluția omenirii se datorează celor care sunt sau au fost la extrema curbei lui Gauss. Ei nu au fost de acord cu limitările, ei au căutat căi și soluții noi, ei au adus inovația și tot ei au inițiat mișcări sociale.

Revenind la modeling. Întrebați pe unul din cei 68% dacă vrea să fie precum Bill Gates sau ca un vânzător de Windows într-un magazin Microsoft? Fac pariu că, dacă știu cine e Bill, nu vor ezita să-l aleagă.

Nu faptul că nu suntem toți Bill Gates, Steve Jobs, Gandhi, Bach, George Lucas, etc., mă îngrijorează ci faptul că , ”ajutați” de anumite studii și cercetări statistice, nu mai încercăm să ieșim din barierele lui 68% către cei 13,59% din dreapta mediei și apoi către cei 2,15% din aceiași direcție.

Transferarea și utilizarea noțiunii statistice de ”majoritate” din domenii sociale, cum ar fi ”democrația”, în domeniul psihologic reprezintă, din punctul meu de vedere, o adevărată manipulare a subconștientului colectiv.

Este din ce în ce mai greu să eviți, în viața de zi cu zi, datele furnizate de statistică. Bursa funcționează cu ajutorul statisticii, cu prognoze, cu calcule probabilistice. Vremea poate fi  prognozată cu ajutorul statisticii. Salariile pot fi calculate statistic.

Probabil că și viața fiecăruia dintre noi poate fi reprezentată și analizată statistic. Totuși fiecare dintre noi avem dreptul și obligația să ne alegem conștienți unde ne situăm pe curba lui Gauss.

Și știți ceva? Nu sunt singurul cu ideile astea.

https://www.ted.com/talks/shawn_achor_the_happy_secret_to_better_work

The Sistem

Sistemu`

Cred că am mai spus asta, așa că scuze dacă mă repet. Dacă nu, nu.

Îmi plac cuvintele și sunt atent la ele, mai ales cele emise în mediul public. Probabil că acest ”hobby” m-a făcut să studiez ceva NLP și nu numai.

Cert este că oamenii nu sunt atenți la ce spun atunci când vorbesc și, de multe ori, subconștientul forțează barierile lumii reale, expulzând uneori sau strecurând alteori în vorbire, cuvinte care spun mai mult despre ideile, scopurile și dorințele lor.

Dacă la nivelul individului acesta este un fenomen aproape natural și are chiar și funcție de defulare a energiilor și pulsiunilor psihice, ce explicație sau funcție putem asocia unor anumite cuvinte care apar concomitent în dialogul colectiv? Când acele cuvinte depășesc bariere care țin de studii, cultură, clasă socială, context politico-economico-social, înseamnă că ele au o funcție sau desemnează o funcție recunoscută de toți ( mai mult sau mai puțin conștient).

Un astfel de cuvânt este ” Sistemu` ”. L-ul de final este cel mai adesea mâncat sau rămâne în gâtul vorbitorului. Intuiesc tot un mecanism care ține de subconștient.

Dacă deschizi televizorul și ai ”norocul” să nimerești peste vreo dispută pseudo-politică sau ”de idei” , ai să observi ușor că la fiecare 3-4 propoziții explicative, vizavi ”de ce da” sau ”de ce nu”, o să fie invocat un participant la procesul respectiv, participant cu rol decizional. Acest factotum este ”Sistemu`”.

Cei din poliție (sindicat sau agenți), funcție de cum le crește sau nu salariul, servesc sau nu Sistemu` .

Când mor oameni în spitale pentru că ”nu e medici, nici medicamente, nici bani”, tot Sistemu`  e de vină.

Când se pică la bac pentru că elevii nu învață sau programa școlară e de 2 bani, corpul profesoral blamează… ghiciți… Da, aveți dreptate, Sistemu` e de vină.

Când cresc prețurile, se scumpește carburantul, nu se fac autostrăzi, cresc taxele, nu plouă sau plouă prea mult și se declanșează inundații, tot Sistemu` e de vină. Sau așa ne spun toți reprezentanții de ministere, sindicate, parlamentari, președinție, ziare, formatori de opinie, SRI-ști, SPP-iști și ce –iști mai vreți dvs..

În general Sistemu` este invocat în două situații.

Prima este când ni se explică ”de ce nu” (trăim mai bine).

A doua situație este când ”ni se cere” (ca Sistemu` să funcționeze).

Paradoxal toți cei care vorbesc despre Sistem se asociază cu el sau se poziționează față de el.

Cel care crede că e în Sistem (sau chiar e), vorbește marcat de ”cunoașterea” acestuia și folosește cuvinte precum ”Eu sunt din Sistem”, ”Eu provin din Sistem”. El încearcă să se încarce atât de cunoaștere cât și de autoritatea extrasă din asocierea sa cu Sistemu`. Privirea acestora este cel mai adesea pătrunzătoare, dând senzația că îți citește codul PIN și mail-ul fără WiFi. Vocea lor este sigură și apasă pe fiecare vocală, consoană, virgulă și punct. Ideile expuse de aceștia nu suportă comentarii și au aceeași putere ca și Cele 10 porunci.

Apoi, trece o lună, trec două luni, trece un an sau mai mulți.

Deschizi televizorul și îl vezi. Slab, tras la față precum țapul la … știți voi. Vocea este pițigăiată și tremurândă. Privirea este ”ambiguă”. Adica privește peste tot și nicăieri. Este același om. Nu ai ști dacă sub imaginea lui nu i-ar scrie numele. Dai drumul la sonor, pentru că fără sunet personajul pare o paiață.

Nu îți vine să crezi ce spune. ” Sistemu`  m-a… !” ”Din cauza Sistemului…. ” Și apoi, findcă e nașpa să fii singur, ”Sistemu` ne-a…”. Nu știu dacă sesizați, dar când era cu Sistemu`, personajul nu era împreună cu noi. Ba ne mai și urechea. Acum, când Sistemu` îl … și pe el, devine, ca să zic așa, ”frate cu românul”.

Cei care apar la TV și înjură Sistemu`, ori au fost dați afară din el ori vor să intre în el.

La un moment dat am participat la o discuție socială deschisă (mai ales în sensul că era în aer liber), unde o doamnă profesor vorbea cu emfază despre menirea sa, despre funcția sa socială, despre aspirațiile sale… Totuși, la fiecare cinci cuvinte, pomenea despre Sistem. Despre cum ea provine din Sistem, despre ce permite Sistemu`, despre … Sistem.

Atât ea, cât și elevii, deserveau Sistemu` și se adaptau (mai mult forțat) la cerințele acestuia. Nu este un profesor renumit de la nu mai știu ce colegiu cu rezultate deosebite. Este un profesor normal, de la un colegiu normal. Sau poate era renumită. Nu am întrebat-o dacă și ea are 6 case, precum profesorul emerit ajuns știți voi ce.

Aceeași experiență am trăit-o cu o asistentă. Și ea era cu Sistemu` în gură și oscila între a face parte din el și a fi oprimată de el. Cred că atunci când cerea bani la pacienți era oprimată iar când trebuia să le explice de ce nu avea medicamentele lor, era din Sistem.

Aceeași discuție, mai precis în aceeași termeni, am avut-o și cu un polițist, și cu un vânzător la tarabă și chiar și cu un gunoier care mă admonesta pentru cum reciclasem plasticul și îmi spunea cum o să mă … ghiciți… da, Sistemu`.

Aceste experiențe m-au speriat. Dacă pe cei de la televizor îi ”creditez” cu un nivel mult mai mic de conștiință și un nivel mult mai mare de parvenire, hoție și manipulare, pe doamna profesor, pe duduia asistentă, pe polițist și pe gunoier le creditez doar cu o anume simplitate a minții, focusată nu pe judecată.

Totuși, dacă acest cuvânt a reușit să ”penetreze” societatea de la cap și până la bază, înseamnă că el are o mare putere.

În utilizarea sa recunosc niște tipare care evocă dictaturi în care pentru o ideee abstractă se petrec atrocități. În numele Sistemului se promulgă legi care ne reglează limitele și drepturile noastre. În numele Sistemului se fac sacrificii. Sistemu` o cere.

Acum înlocuiți cuvântul ”Sistemu`” cu ”Partidu`” sau cu orice noțiune abstractă de Putere.

Nu vă ia un fior pe spinare?

Ce este acest Sistem? E o noțiune abstractă. Un cuvânt care desemnează o entitate care se hrănește cu fricile noastre, care ne șantajează cu nevoile noastre și ne amenință cu nesiguranța zilei de mâine.

Ca orice noțiune abstractă, este inumană și dacă undeva, la începuturi, a fost necesară construirea sa ca o unealtă care să deservească umanitatea, acum pare să fi devenit un monstru ai cărui sclavi suntem.

Atunci când aud pe cineva spunând că el înțelege sau face parte din Sistem, îmi vine să îl întreb dacă îl poate folosi. Dacă îl poate schimba. Dacă îl poate desființa. Dacă nu poate să facă nimic din aceste lucruri, înseamnă că nu el este la conducere și nici nu cunoaște Sistemu`.

Dacă Sistemu` te folosește, te schimbă sau chiar te desființează, cine conduce pe cine?

Atunci când cineva pronuță acest cuvânt în context politico-social, indiferent că este din Sistem sau din afara lui, răzbate și frica față de implacabilitatea, non-simțirea și non-umanitatea acestuia. Toți sunt îngroziți și înfricoșați de monstruozitatea sa. Dar nu o recunosc.

Faptul că, de la ”vlădică până la opincă”, toate clasele sociale recunosc existența Sistemului, fie și prin faptul că îl menționează justificativ, denotă că acesta a fost recunoscut de către subconștientul colectiv. Se poate ca el să devină (dacă nu este deja) un arhetip modern Jung-ian.

Se poate ca peste câteva sute de ani (am o gândire pozitivă), oamenii să aibă întipărită ca informație genetică, care ține de supraviețuire, spectrul (și nu imaginea) Sistemului și, atunci când vor mai auzi numele său sau alte alias-uri, să scuipe în sân și să-i dea un pumn (sau palmă) în gură celui care îl va mai invoca.

Hmm… Să așteptăm atâta?