El, stătea pe vârful unui deal și privea în
depărtare, unde celelalte șase dealuri își ițeau mai mult sau mai puțin timid
vârfurile.
Era dimineață. Soarele începuse să trimită precursorii
razelor sale, astfel încât contururile dealurilor dădeau impresia spinării unui
dragon care se unduia în ape negre.
Oftă adânc. Eheeiii, cât de bine cunoștea
dealurile astea.
La început auzise de comoară atunci când era
mic.
O vorbă prinsă de la unul, o vorbă de la
altul.
O poveste întreruptă de moș Ene.
Un murmur aproape nedeslușit de sărbători care
răzbătea din apropierea veunei biserici.
Apoi crescuse și se apucase să caute prin
biblioteci. Ce era comoara asta? Unde era? A cui era?
Anii au trecut.
Ooofff, cum au mai trecut.
Ooofff, cum au mai trecut.
Citise tot ce era de citit, vorbise cu cine
era de vorbit si văzuse tot ce era de văzut.
Mai întâi căutările îi purtaseră pașii către Orient.
Se întâlnise cu lama din Tibet, transpirase alături de mari guru în India,
ascultase sutrele budhiste de la Shaolin, urcase piscurile de la Wudang ca să
fie una cu natura. Nu găsise răspunsul. Nici harta către comoară.
Abia reușise să deseneze un colț al hărții și
să traseze prima linie din imaginea Comorii.
O luase înapoi către casă și se întâlnise cu
vrăjitori și șamani.
Aceștia l-au învățat cum să intre în transă
dar mai ales cum să iasă din ea. În una dintre transe văzuse. Da. Văzuse. Apoi,
când a ieșit din ea, nu-și mai amintea decât trei noi trăsături de adăugat la
imaginea Comorii și încă o bucățică de hartă.
Oricât a mai stat cu șamanii și a mai căutat
în transă răspunsurile, acestea nu au mai venit.
În final și-a dat seama că asta era tot acolo.
Că recoltase tot ce putea recolta. Așa că o porni din nou. Către casă.
Pe drum se întrebase, cum de știa unde e
”acasă”. Nu avea o hartă, dar totuși știa.
Apoi Comoara iar îi acaparase mintea.
Se hotărâ să facă un ocol înainte de a ajunge
acasă așa că apucă drumul Ierusalimului și al lui Ghilgameș. Adăstă în
bisericile kopte, în moscheile din vârful munților, adormi peste noapte cu
capul pe Zidul Plângerii, apoi urcă Golgota simțind crucea pe umeri, apoi
atinse piatra de la Khaba, apoi…
Apoi mâna îi porni singură pe hârtie și mai desenă
un colț de hartă și mai adăugă câteva trăsături singuratice imaginii Comorii.
Se uită la ce făcuse. Nu știa de ce sau cine
îi condusese mâna. Aproape că nu mai dorea să-și pună întrebări dar căutarea îl
împinse din nou.
Unde nu ajunsese? Probabil că acolo se găseau
celelalte indicii. Se uită și văzu Marele Nord. Da, acolo nu ajunsese. Își luă
bocceluța în spinare și porni.
Cumva ajunse repede. Parcă plutise, chiar dacă
picioarele umflate și pielea uscată a feței îi spuneau altceva. Uite la ce era
bună rugăciunea rusului acela. Deci așa făcuse și el. Hmm.
Se opri din gânduri și se uită în jur. Era în
Nord. Respirația crea aburi și îngheța. Te așteptai să cadă cu zornăit de
gheață pe jos. Dar nu. Aburul înghețat se disipa strălucind din ce în ce mai slab
în lumina aproape albastră.
În dreapta văzu o piatră mare cu o săgeată și
o urmă. Astfel ajunse la o peșteră. Chiar la intrare, apăru un bătrân/tânăr blond,
înalt dar puternic, care îi dădu două pietre negre, cu niște semne scrijelite adânc.
Un gând trecu cu viteza luminii, ”astea sunt runele lui Odin”. Gândul luase cu
viteza sa și lumina.
Când lumina reveni, nu știa ce făcuse sau unde
fusese, sau… doar își amintea din nou câteva linii, câteva semne.
Harta devenise mai clară, dar încă nu de
ajuns.
Imaginea Comorii era mai complexă dar nu
îndeajuns de clară.
Oftă. Mai avea de mers într-un singur loc.
Apoi… cine știe.
Întoarse spatele Marelui Nord și trecu peste
apa cea mare, dar atât de mică parcă, dintr-un salt. Acum era pe insula aia de
dinainte de Marea cea Mare.
Era într-o pădure deasă. Copacii erau înalți
și cumva la fel dar diferiți de cei de acasă. Acasă…
Bătrânul cu haine albe ieși parcă dintr-un
copac. Apoi altul, și altul și altul. Aveau bărbi lungi și albe. Părul era tot
lung și era liber peste haine. Era gata să zică ”Ganda..” dar unul dintre ei îl
apucă de mână și îl împinse într-un copac. Puse mâinile pe scoarța aspră,
oprindu-se din dezechilibru. Imediat scoarța se desfăcu și el căzu în … copac.
Era copacul însuși. Simți seva urcând. Simți frunzele rotindu-se încet după
soare. Își simți rădăcinile în contact cu celelalte rădăcini. Cu toate
rădăcinile.
Vântul șoptea ceva. Încercă să înțeleagă, dar
nu mai avea urechi. Soarele îi arăta ceva, dar el nu vedea. El doar simțea. Simți
cum frunza se desprinde de pe ram și cade pe pământ.
Deschise ochii. El era. El căzuse.
Se ridică și își scutură hainele. Îl cam
dureau coastele și i se învinețise o mână.
Era singur, la marginea pădurii. Adună câteva
vreascuri și, înainte de a aprinde focul, mulțumi copacilor că îl lasă să se
încălzească cu unul de-al lor. De-al lui de fapt.
Flăcările jucau în noapte și cu ochii închiși
completă harta. Apoi imaginea Comorii.
Deschise ochii. Pe pergament era desenat
spatele unui dragon care iese și intră în apă. Capul și coada nu se vedeau.
Doar știa că erau acolo, în adâncuri.
Îi părea familiară imaginea și brusc știu unde
îl duce harta. Aproape că nu mai avea răbdare. Ar fi plecat atunci.
Își întoarse privirea spre cealaltă pagină.
Din pagină îl privea statuia unui bărbat. Nu era nici Budha și nici Hristos. Nu
era nici Rama, Vișnu sau Kali. Nu era Atena sau Zeus.
Era statuia unui bărbat absolut normal.
Se uită lung la imagine. Era desenul său. Mâna
lui trăsese liniile care formau statuia.
Închise ochii. Deci asta era. Comoara era în
statuia aia. Mai trebuia doar să o găsească și acum știa și unde.
Dimineață se ridică de lângă lemnele
fumegânde, își luă din nou bocceluța în spate și zâmbind porni la drum.
….
Acum era acasă. Stătea pe culmea uneia dintre
cele șapte coline și pândea soarele. Știa că razele sale îi vor indica locul
statuii.
”Așa, așa, încă un pic, încă uuun pic. Asta
e!”
O rază subțire
a soarelui atinse parcă cu sfială mijlocul colinei a treia și acolo ceva
sclipi. Foarte scurt dar foarte puternic. Parcă era un soare foarte, foarte mic
care clipise.
Înșfăcă bocceluța, cazmaua proaspăt cumpărată
și rotocolul de funie. Vazuse mai demult seria cu Indiana Jones și se dotase și
el cu ce putuse.
O luă la picior, zburând ca vântul pe spinarea
dragonului și se opri acolo unde soarele…
Nu era nimic. Nu era vreun monument, nu era
nici o biserică sau templu. Nici măcar o peșteră sau o grotă mai mică. Era un
câmp. În pantă, dar totuși câmp. Nici copaci nu erau. Doar iarbă.
Nu știa ce să mai facă. Toate speranțele i se
năruiră, căzu în genunchi și își apucă cu palmele fața.
Nu plângea, nu se văieta. Golul era atât de
mare că, asemenea unei găuri negre, îi supsese cuvinte și lacrimi deopotrivă.
El stătea. Aștepta inconștient ca mâna să plece
singură să mai deseneze ceva. Așteptă ca iarba să-l mângâie sau să-l tragă în
jos. Nimic. Nici o viziune.
Nimic.
-
Hei, domnule, ce faci pe ogorul
meu? Cum ai ajuns aici?
Fără a-și lua mâinile
de la ochi, El bolmoji ceva de genul: lasă-mă, nu am chef de vorbe, am ceva
important de făcut, pleacă. Atâta doar că le spuse pe toate odată. Drept urmare
celălalt insistă.
-
Domnu’ , da’ de ce nu luați mâinile
de la ochi? Vă este rău? Vreți să vă ajut?
-
Lasă-mă în pace, nu auzi? Reuși El
să țipe/șoptească. Eu, eu caut ceva. Ceva foarte important. Mi-e bine, lasă-mă.
-
Păi dacă așa vreți și nu aveți
nevoie de ajutor, eu mă duc, că sunt de cu ziuă pe ogor. Da’ vă rog să nu îmi
stricați ogorul, că am muncit mult la el și mai am încă de lucru.
-
Bine, bine. Nu îți fă griji. O să
am grijă.
-
Bine. Dar totuși vă rog eu să
aveți mare grijă de ogor. Că eu mai am pământ și în alte locuri și or venit
unii și mi-au promis că au grijă, da’
până la urmă l-au stricat. Acolo mai am de lucru și acum, ca
să-l fac bine din nou.
-
Bine, bine. Uite, eu sunt singur,
nu am ce strica, zise el fără a-și lua mâinile de la ochi.
-
Domnu’, uite eu vă las, că așa
cum am spus, mai am treabă și în altă parte. Dar totuși nu vreți să luați
mâinile de la ochi? Sigur sunteți bine?
-
Da, da. Sunt bine. Lasă-mă. Ridică
vocea agasat.
-
Atunci, la bună vedere, zise
celălalt.
Încă cu mâinile la
ochi și în genunchi El auzi cum celălalt se depărta prin iarba foșnitoare.
Era ceva în vocea
celuilalt, ceva de care abia acum deveni conștient.
Brusc își luă
palmele de la ochi și se ridică în picioare.
Se răsuci și îl
văzu pe celălalt cum cobora dealul. Îl apucă frica și strigă/șopti:
-
Hei, tu.
Celălalt se opri și
fără să se întoarcă îi răspunse la fel de strigat/șoptit:
-
Da. Cu ce te pot ajuta domnu’?
-
Doar atât spune-mi. Tu ești?
Celălalt începu să
se întoarcă încet. Capul se întorcea către El și El văzu statuia desenată.
Atâta doar că zâmbea.
-
Da, Eu Sunt!
Apoi clipi și
soarele din ochi îl orbi pe Căutător pentru un moment.
Când deschise
ochii, celălalt nu mai era. Doar auzi, slab:
-
Domnu’ eu mă întorc pe seară,
așa că dacă ai nevoie de ajutor cu ceva…
El, își făcu coliba pe mijlocul ogorului și se
puse pe așteptat.
A doua lună hotărâ să are și să planteze ceva.
În definitiv el promisese că o să aibă grijă de ogor, așa că…
Oricum avea de așteptat. Celălalt nu spusese
în care seară revine.