”Nu incurajati copiii spre scolile de balet si bune maniere”?

Aceasta este opinia domnului Pambuccian. Semnul întrebării de la sfârșit îmi aparține.

Am citit Interviul acestuia de pe Hotnews.ro. 

Foarte interesant, cu accente clar futurologice și de vizionarism tehnologic.

Evidențiază progresul tehnologic din ce în ce mai grăbit, cu posibilități desprinse din filmele SF.

Printarea unui produs acasă. Printarea mâncării, precum în Star Trek. Printarea pieselor de schimb pentru oameni ( a se citi organe). Printarea 3D și fabricarea aditivă este deja aici.

Așa cum spune și Varujan Pambuccian, omul deja este exclus ca participare și prezență fizică  în anumite procese tehnice, vezi liniile de asamblare robotizate și va fi și mai mult, până când va fi exclus complet din majoritatea muncilor ”fizice”.

Acest lucru va determina dispariția unor meserii și o explozie a șomajului.

Cu toate aceste previziuni deja adevărate sau împlinite și mai ales cu efectele lor sunt de acord.

Cu ce nu sunt de acord, din viziunea futurologică a domnului Pambuccian, este îndemnul său cel puțin nefericit de abandonare a pregătirii umaniste pentru copii.

Domnul Pambuccian aduce în discuție revoluțiile industriale și pornind de la cele trecute și prezente extrapolează efectele acestora în privința celor viitoare.  Dacă în privința modificărilor tehnologice și sociale, proiecția sa este corectă, el uită (sau nu dorește) să aducă în discuție cum au afectat aceste ”salturi” omenirea din punct de vedere psihologic și chiar spiritual.

Fiecare așa numită ”revoluție industrială” a generat adevărate valuri de afecțiuni sau traume psihice. Oamenii au devenit mai depresivi și mai anxioși. Cei care aveau copii în acea perioadă le-au ”imprimat” acestora modele de comportament și relaționare deficitare sau deviante. Copii aceștia, care astăzi sunt adulți, își învață la rândul lor copiii să fie la fel de ”fericiți” cu aceleași mijloace și în același fel.

Acest lucru este evident mai ales în țările puternic industrializate și dintre acestea se detașează clar SUA.

Țara cu cel mai mare elan tehnologic, cu cea mai mare implementare directă și rapidă a noilor tehnologii.

Țara cu cei mai mulți bani investiți în cercetare și achiziționarea de ”creiere” pentru aceasta.

Țara care are cel mai mare număr de psihologi și psihoterapeuți.

Țara cu cel mai mare număr de persoane depresive și cu probleme de relaționare.

Dintre soluțiile pentru aceste probleme de relaționare, se remarcă cele care pornesc de la ideea că ”relația nu o să funcționeze”, ”că trebuie să mă protejez față de partener” și se traduc prin contracte prenupțiale sau conviețuire/coabitare/parteneriat. 

Cât de anacronic sună începerea unei relații de dragoste pe bazele unui contract și pornind de la premisa că nu o să dureze. Sună a ”profeție care se autoîmplinește”.

Deci, țara cu cea mai avansată tehnologie are cele mai mari probleme în a face față acesteia din punct de vedere uman. Oamenii se simt excluși, nefolositori, nu își mai găsesc locul în societate. Vezi alcoolismul, utilizarea drogurilor și obezitatea ca și efecte sau modele comportamentale.

Varujan Pambuccian vorbește de pregătirea tinerilor generații din punct de vedere tehnologic, din punct de vedere al forței de muncă, din punct de vedere al societății de consum.

Ce facem cu cei care nu sunt tehnici prin caracter? Cu cei care au înclinații artistice? Cu cei care nu au acces la învățământul viitorului (care devine trecut cu fiecare secundă trecută)? Cu cei prea în vârstă să își schimbe meseria?

Trebuie să creștem generații care să ”trăiască” doar în fața calculatorului, supărați pe vreun cod care nu este compilat cum trebuie sau fericiți că firma X le-a primit cele 3 rânduri de cod-mașină? Care își exprimă emoțiile prin emoticoane sau acronime sau întâlnesc persoana iubită prin intermediul unui avatar?

La ce este bună tehnologia, dacă nu să servească Omul? Cineva (nu îmi aduc aminte cine) spunea că tehnologia îl va elibera pe om, acesta putându-se dedica transformării sale în OM. Iar acesta, în dezacord cu domnul Pambuccian, nu este un programator care trăiește la lumina monitorului și pentru programul X sau Y.

Dacă omul nu va mai trebui să muncească fizic, ce va face cu timpul liber?  

Omul este, primordial și esențial, o ființă emoțională și socială. Într-adevăr, aceste calități pot fi cenzurate,  parțial eradicate, dar doar la suprafață. Atunci când ele sunt cenzurate la exterior, în interior creează o tensiune fantastică, aceasta trebuind să fie eliberată la un moment dat. Cel mai adesea într-un mod distructiv (pentru sine sau pentru cei din jur).

Persoana lipsită de emoții este incapabilă să empatizeze cu semenul său și va deveni un sociopat. Cu cel mai tare printer 3D nu va printa o orteză pentru cel căzut ci un pistol cu care îl va ”elimina” din lumea sa perfectă, pentru că se ”comportă anormal” și fără să-și dea seama, suferința celuilalt îi produce disconfort prin asemănarea cu sine. Dar nu va ști cum și ce să facă cu ceea ce simte și atunci va deschide computerul și va face singurul lucru pe care îl va ști.

Click, double click, right click.

Print, 1 copy, choose size, enter.  Printing, printing…

PS  În viziunea domnului Pambuccian pare să nu mai fie nevoie de pictori, balerini, cîntăreți, sculptori, psihologi, scriitori, poeți. Pur și simplu vor fi șomeri.

Aș fi fost întru totul de acord cu domnul Pambuccian dacă nu ar fi scos factorul uman din viziunea sa. În viziunea sa omul este sclavul tehnologiei. Aceasta are nevoile sale după care noi ne educăm și ne instruim copiii. Tehnologia, în viziunea sa (chiar dacă el nu își dă seama de asta), pare mai mult un parazit cu care am ajuns, de la o coabitare mutual avantajoasă, la o dependență bolnavă, distructivă.

În viziunea domnului Pambuccian, omul pare să continue procesul de selecție naturală, atâta doar că nu se mai află în vârful lanțului trofic. Acolo este un computer, o tabletă, un smartphone.

PPS Și eu utilizez calculatorul și smartphone-ul. Și eu vreau internet și WiFi. Și eu am facebook și accesez social-media. Și eu aș avea nevoie de un printer 3D uneori. Și eu vreau timp liber să mă bucur mai mult de viață și de cei pe care îi iubesc. Și eu…

Dar niciodată nu am să pun mai presus de un OM un computer sau un programator (o meserie). Altfel, domnule Pambuccian, aș putea fi tentat să ”vă dau delete” sau să vă schimb cu o componentă mai nouă și mai performantă. Doar pentru că nu ”rulați” C++ sau C—sau Linux sau… sunteți ”obsolete”.

Un exemplu pozitiv, în ceea ce poate reprezenta dezvoltarea tehnologică, este următoarea prezentare a printării de organe, la o conferință TED. Printare rinichi

Joaca troanelor

Cam de vreo 5-6 ani am început să nu mă mai uit atent la televizor. La un moment dat devenisem un adevărat hooligan tv şi participam emoțional la toate luptele politico-sociale-economice.

Mă uitam cum X i-a zis-o lui Y. Cum justiția (o scriu intenționat cu j mic) mai aresta pe câte unul (uneori câte 2 sau 3). Apoi le dădea drumul, apoi iar îi aresta, apoi iar…. Cred că nici ei nu mai stiau când erau liberi, sub control judiciar, parental, medical sau după zăbrele.

În acest timp uitam că de la cei arestați nimeni nu recupera banii furați. Primeam circ și dacă aveam bani, îmi cumpăram singur pâinea. Dacă nu, vorba Mariei Antoaneta, cumpăram cozonac. 

Pleosc, pleosc. Divaghez, așa că mi-am dat două palme mentale.

Să revenim deci.

Am ajuns la concluzia (târzie!) că de fapt nimeni din SISTEM nu este interesat de viața mea. Nici Băsescu, nici Constantinescu, nici Iliescu (când a fost și el), nici PSD-ul, nici PDL-ul, nici… Partida Minorităților sau cum s-o mai numi, nici … nimeni. 

Cei interesați de viața noastră e bine să nu fie numiți. Anumite acronime sau nume declanșează mecanismele de ținere de minte ale SISTEMULUI și noi nu avem acces la tasta ”delete”.

Toți vor să ajungă ACOLO, să se îmbuibe (vedeți că evit să spun ”să fure”), să stea cât mai mult și… atât.

 Dacă până acum am avut ”lideri” care erau români (mă iau strict după nume), acum avem un neamț. Mulți români au zis, ”gata, acesta va face ordine (disciplină nu cred că vrem) și dacă nu ne-am îmbogățit toți precum Băse, când zicea el că să trăim bine, sigur acum toți vom ajunge să avem din muncă cinstită „6 case”. Chiar și cei care nu sunt profesori se vedeau dând meditații precum familia (acum) prezidențială.

Vasile, sculer-matrițer şomer, se vedea înconjurat de 20-30 de ”ucenici” pe care îi meditează în arta de a matrița sau sculeri contra unor sume modice de 60-70 lei ora.

Tanti Leana, crescătoare de găini de carne și ouă, identic se vedea înconjurată de măcar 15 fete pe care să le învețe cum să arunce cu mâna, într-un arc perfect, grăunțe. Tariful, cam tot ca la Vasile, că ”doară nu e el mai cu moț”.  

Ceea ce am uitat, este faptul, că de fapt EI nu s-au dus acolo (după ce i-am votat noi) pentru noi. Nope.

Acum, după ce am votat, fiecare cum a crezut (sau nu), dar majoritar cu ideea că o sa se schimbe ceva, iaca reîncep războaiele între palate.

Știu că această descriere a divergențelor de opinii dintre instituția prezidențială și cea executivă a devenit ”normală” în România.

Începutul acestui război pare să se fi pierdut în negura veacurilor, pe când Băse era președinte și era la cârma Palatului Prezidențial și Tări era pe zidurile Castelului Executiv. Totuși această dihonie nu e clar cine a pornit-o și când. E posibil să fi fost Băse, e posibil să fi fost Elena (nu aia din Troia ci aia cu bilețelul roz), e posibil…

Exact ca și râca dintre Capuleți și Montagu-iști. Nimeni nu știe cine a început-o.

Mie însă îmi evocă războaie din Evul mediu și, fiind predominant o persoană vizuală și auditivă (și kinestezică, pentru că îmi place să mai și ating.. ups!) eu văd adevărate lupte ca în Game of Thrones.

”Ar fi putut fi și Războiul celor două roze, dar la noi se fură și nu au mai rămas decât Ochiul boului, Traista ciobanului, Gura leului – puțin știrbă și, niște Margarete. Vedeți singuri cum ar fi sunat. Îmi permit doar un singur exemplu, Războiul celor doi ochi de boi – greșeala este intenționată.”

Văd cele două palate, cu flamuri în vânt, cu trompeții pe ziduri trompețind (vezi melodia ”Să cânte trompețile” de la BUG Mafia), cu călăreții și pedeștrii adunați în fața porților mobile aruncate peste șanțurile cu apă  pline de crocodili și rechini (în așteptare de pradă grasă – a se citi contracte).

Ambele armate bat în scuturi cu săbiile și descriu tot felul de dansuri hakka (la tv). Câte unul mai slab de înger, sau mai flămând, sau cu scheleții din dulap ieșiți puțin prin ușile întredeschise de la ultimul ”cutremur” electoral, se strecoară în tabăra adversă la adăpostul și cu sprijinul ”nopții postelectorale”.

Evident că fiecare castel are asasinii săi, adevărați ninja sau agenți 007, care mai fură câte un ”secret scroll”,  mai otrăvesc câte un pocal, mai pun câte o piuneză pe jilțurile celorlalți, așteptând ca aceștia, după ce se înțeapă, să facă cangrenă și să crape (în principal pentru că medicii sunt plecați în alte regate și nu are cine să-i trateze).

În apropierea castelelor se găsesc marile burg-uri, pline de neguțători (a se citi afaceriști), meșteșugari (a se citi lobiști și industriași), cărturari ( a se citi pseudo-intelectuali sau ziariști), spițeri ( a se citi doctori și asistente), vrăjitori ( a se citi astrologi, bio-energeticieni, yoghini), clerici ( a se citi… clerici). Nu e nevoie să mai spun că, funcție de cât de aproape de castel este fiecare, cu atât este mai protejat și ”bine văzut” din turnuri și bastioane.

În afara burgurilor sunt satele. Nu se ştie clar de cine aparțin. În principiu, locuitorii lor își caută de lucru și încearcă să supraviețuiască, unii făcând naveta zilnic în burg-uri dar revenind seara în sătucul fără lumină și canalizare, iar alții (cu cîte 2-300 mp de inițiativă privată) cultivând pe loc câte ceva, așteptând să crească și să culeagă rodul muncii lor.

Uneori vin cei din Palatul executiv și îi trec prin ”foc și sabie” fiscală, uneori se trezesc că au fost tranzacționați pe sub mânecă și Palatul prezidențial îi bate de nu mai știu ce-i cu ei (vezi reducerea cu 25%).

Ceea ce este sigur, este că atunci când cele două palate încep să se lupte, ele nu adoptă decât două feluri de luptă.

Primul, trag în ceilalți cu săgeți, bombe, rachete, pietre, pietricele, obuze sau chiar și cu ciorapi urât mirositori (un fel de atac chimico-biologic), dar de la adăpostul zidurilor lor. Ceea ce se întâmplă este că până fiecare își calibrează tirul, majoritatea proiectilelor cad între palate, în sate, unde evident că produc dezastre, ucid recoltele și animalele, distrug canalizările și fosele septice, acoperișurile și pereții caselor și ucid chiar și oameni. 

La țipetele de durere și furie ale acestora, cel mai adesea se răspunde din ambele părți cu: de ce nu aveți asigurare (dacă vreți una, vă oferim noi), dacă ați fi fost cu noi nu pățeați așa ceva (uitați-vă în burg-ul nostru) și ceilalți sunt de vină.

Dacă și numai dacă, unul dintre palate, sau case apropiate din burg, este atins de vreo pietricică, săgetuță sau ciorăpel tras din cealaltă parte, atunci se declanșează cu adevărat războiul.

Cei doi ”lideri” comandă trompeților să cheme la război, să se adune armata, să se ascută săbiile și sulițele. Să se curețe, țesale și să primească de mîncare caii (a se citi  spălat, făcut plinul și cosmetizat   Audi, Mercedes, Range Rover). Cărturarii încep să scrie ode înflăcărate liderilor în care aceștia sunt prezentați ca fiind salvatorii omenirii, ultima șansă, singurii… mai ceva ca Isus Hristos.

Clericii îi binecuvântează pe ambii ”lorzi” ai castelelor.

Vrăjitorii citesc în stele, în culori, în zeamă de varză (dacă sunt cumva mahmuri stând peste noapte să se uite la stele). Unii reușesc să înțepe cu ace păpușa celuilalt lord, din cealaltă cetate, și acela își rupe piciorul. Acesta contracarează apelând la șamani străini (chirurgi turci).

Neguțătorii fac oferte cu reduceri pentru noile arme, aduse tocmai din… și care cu siguranță vor…. Cel mai adesea muniția nu este inclusă. E consumabil, deci se face și un contract de service și aprovizionare.

Simțind svârcolirea, rechinii și crocodilii din șanțurile cu apă din jurul castelelor devin și ei agitați și ca să nu uite cine le este ”prieten”, primesc suplimente nutritive (extra contracte) față de rația de zi cu zi.

Apoi… armatele se adună. Toți au aere marțiale (probabil mănâncă fasole la cazan) și strigă sloganuri la fel de războinice, cum ar fi ”ei au furat (mai mult)”, ”ei nu ne lasă”, ”nu e constituțional”, ”nu e legal”.

Apropo de ultima strigătură, cine mama dra…lui le-a scris și votat, că nu eu.

În tot acest timp, mesageri mai mult sau mai puțin vizibili, mai mult sau mai puțin secreți duc și aduc răvașe cu amenințări, acorduri, propuneri.

Într-un final se hotărăsc asupra câmpului de luptă. Acum, sincer, cam unde credeți că or să se bată? Și cine credeți că va suferi cel mai mult?

Închei cu știrile lor și știrile mele.

            Ei                                                                     Eu

1. Iohannisssss și-a lăsat paltonul pe mașină.          Eu mi-am lăsat tricoul pe mașină (de spălat).
2. Po(i)nta și-a rupt ligamentele.                             Soacra mea și-a fisurat mâna.
3. Po(i)nta a mers cu mașina la curse                     A mea scoate fum.
4. Iohannisss a fost în concediu în Madeirra.           Eu am să ajung pe la Vaslui.
5. Ungureanu a mâncat vita Kobe                           Eu am mâncat.
6. Iohannisss și Po(i)nta și …  au…..                      Eu nu.

În încheiere, când se termină și serialul ăsta? Că nu mai știu cine cu cine, unde, de câte ori, de ce… Ceea ce e ciudat, este cum mai sângerez eu când se termină episodul. 

Parafrazând un cioban devenit celebru… Vine iarna… din nou.

PS  

Cineva îmi spunea la un moment dat că România o să o ducă prost sau rău (cum doriți, avem dreptul să alegem) atâta timp cât va fi condusă de alde -escu (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu). Spera că un german o să întrerupă linia respectivă.

Săracul, nu știe germană ca să știe că Iohannis se traduce ca Ionescu. O fi vreun blăstăm totuși. Zic și eu.

PPSS 

Să știți că nici cu Po(i)nta nu mă laud. Deloc.

Ia vezi tu de viața ta și copiii tăi!

Ca întotdeauna, înainte, în timpul, și după examene (de bacalaureat sau altele) la televizor apar tot felul de ”formatori de opinie”, care nu mai contenesc să critice sistemul de învățământ, să le zică de ”bine” profesorilor, să vadă negru în fața ochilor (de unde cred că și spumele de la bot) și mai ales să indice cu o mare ”atotcunoaștere” ce ar trebui să se facă copiii ”noștri” – evident că din ”ai noștri” îi exclud pe ”ai lor”.

Pentru ei, copiii trebuie trimiși imediat la școlile care să-i facă ospătari, mecanici, dulgheri, zidari ori mai știu eu ce altă meserie cu legături destul de clare cu evul mediu sau cu epoca en-avant de revoluția industrială.

Abordarea lor îmi induce ideea că nu ar spune nu (dacă ar avea anonimatul asigurat) și pentru niscaiva școli care să formeze șerbi sau iobagi.

Ca să fie clar de la început, menționez că eu nu am. Copii. Nu sunt nici profesor și nu am nici o altă legătură cu sistemul de învățământ. Deci nu pot fi bănuit de părtinire sau altceva.

Și dacă voi fi bănuit… iaca na. 

Paranteză.

Sistemul de învățământ este prost. Totuși nu este produsul sumei valorilor profesorilor care îl deservesc. Ca peste tot, sunt oameni integri dar și nemernici. Îmi pare rău când aud profesori care vorbesc de ”sistem” și îl rostesc cu S mare. Îmi pare rău cînd aud de profesori care se văd în clasă ”pe moșia” proprie. Îmi pare rău de corpul profesoral care face greve pentru bani dar nu și pentru planul de învățământ (nu că nu ar merita banii, legal).

Pe tema asta se poate scriiiii și vorbiiii…

Am închis paranteza.

În primul rând, sunt convins că majoritatea celor care au aceste ”ziceri” ar fi fost și acum niște țărani inculți, cu călcâiele crăpate, care ar scârma pământul uscat cu un plug și un bou (în afară de el însuși) dacă nu ar fi venit comuniștii și ar fi făcut alfabetizarea, și nu ar fi deschis tuturor porțile învățământului universitar.

Când spun ”țăran” mă refer la clasa socială și nu atașez nici un sens peiorativ.

Când vorbesc de alfabetizarea comunistă, nu laud acest regim și nici nu vreau să pun în balanță acest lucru cu altele făcute de ei. Pur și simplu vorbesc de o măsură/acțiune punctuală și atât.

Dacă nu sunteți de acord cu ce spun, uitați-vă în urmă cu două generații și se poate să aveți surpriza ca străbunicii voștri să fi fost niște țărani simpli, săraci și chiar analfabeți. Că doar nu toți venim din familii ”nobile” de boieri, domnitori, eroi, oameni de știință, intelectuali. 

Revenind la oile noastre (sau boi, ce-or fi), nu încetează să mă uimească ușurința cu care, cei menționați mai sus, nu contenesc să elucubreze în privința a cât de proști, handicapați, golani, drogați și nu mai știu cum sunt copiii din zilele noastre. Și prin prisma acestor ”păcate” (pe care le oferă cu ambele mâini societatea făurită de adulții de azi, din care fac parte și cei de pe sticla televizorului) ei hotărăsc sau instigă la limitarea opțiunilor acestora, pe lângă limitarea dragostei și comunicării cu familia, prin ”ajutarea” acestora să plece din țară.

Cei de pe sticlă își urlă nemulțumirea, indignarea, stupoarea, părerea de rău și chiar furia față de ”nivelul intelectual al tinerii generații” și calculează cât îi costă pe români cultura și învățământul și, bănuiesc că au în minte că din ”economisirea” obținută or să primească și ei un comision, ceva. Sau, dacă nu e cazul, probabil că au alături, ori prin jur, o loază sau mai multe care au nevoie de concurență mai mică și un nivel mai scăzut la ceilalți, astfel încât atunci când vor primi de la ”tati” sau ”mami” un postuț călduț ,undeva, să nu poată fi comparat cu un altul.

Alții vin și se plâng de faptul că aceși copii pleacă pe capete să muncească în țări străine, iar acest lucru afectează bugetul și ”cine o să mai plătească pensiile și….”.

Aici intrăm într-un cerc profund vicios, alimentat chiar de cei care urlă din toți bojocii. Indiferent de cât de ”educat” este copilul, dacă nu a văzut o motivație, o posibilitate de a se realiza, de a trăi mai bine, el va pleca.

Toți vorbim că ne pleacă medicii, profesorii și alte clase sociale cu meserii specializate și uităm că în egală măsură pleacă și mecanicii, și zidarii, și agricultorii, și infirmierele, și secretarele, și gunoierii, și …

Plecatul din țară nu ține de pregătire, ci doar de dorința (chiar și inconștientă, neexprimată) de a-și căuta și găsi fericirea.

Dacă o să creăm mai mulți mecanici, ospătari, frezori, frizeri, bucătari, maseuri, etc., asta nu înseamnă că ei vor rămâne în țară sau că medicii nu vor mai pleca.

Dacă vrem să nu mai plece copiii ”noștri” atunci când o pot face, trebuie să le oferim aici oportunitățile de a fi fericiți. La fel de fericit și cu aceleași oportunități ca ale unui frizer din UK, a unui ospătar din Franța, a unui mecanic din Germania. Că și acolo, nu toți sunt doctori, arhitecți, Angela Merkel sau François Hollande.

Dacă noi creăm sau creștem iobagi sau șerbi, până și aceștia vor pleca. Nu pentru că acolo vor fi sau nu același lucru. Dar e posibil ca șerbia/iobăgia la ai tăi să producă mai multă nefericire decât la un străin.

Oscilăm în fiecare an între a acuza copiii și a-i lăuda. Eu personal prefer să îi laud, întrucât, oricât de proaste ar fi notele lor, oricât de neastâmpărați, ori de neascultători, ori de nerespectuoși, ori de necivilizați ar fi, ei sunt produsul societății noastre, create de noi adulții, și în care ei doar se adaptează, supraviețuiesc.

Dacă nu îl iubesc sau înțeleg pe Eminescu e din cauza noastră. Dacă nu știu să se comporte, așișderea.

Cred că mulți dintre cei care au copii sunt furioși pe aceștia pentru că cel mai adesea ei sunt oglinda eșecurilor lor (ca părinți, ca profesori, ca adulți). Își varsă furia creată de propriile neputințe și neîmpliniri asupra unei generații căreia nu i-au acordat atenție, timp, iubire și comunicare.

Cu câțiva ani în urmă se spunea că generațiile următoare sunt din ce în ce mai emoționale, spirituale, etc.. Se vorbea de copiii de cristal, care trebuie protejați că… nu mai știu ce rol important or să aibă pe Pământ. Se pare că de protejat i-am protejat, dar dreptul la șansă, la oportunități, prin accesul la învățământ, nu este inclus în ”pachet”.

Nu discut programele de învățământ. Nu sunt de specialitate și nici nu e treaba mea.

Dar țin să reamintesc că până și ele sunt făcute de NOI, de adulți. Și dacă NOI putem fi ca un fel de antrenori pentru copii și îi antrenăm după metoda inventată de NOI dar, la final, când îi examinăm după regulile create de NOI, ei nu corespund exigențelor (sau speranțelor) NOASTRE, oare nu NOI suntem de vină? Poate ar trebui să ne dăm NOI pe NOI la o parte din calea copiilor. Nu că ei știu mai bine. Nu că ei ar trebui lăsați liberi (vezi Pink Floyd cu Leave the kids alone!). Nu.

Pur și simplu întrebați-i ”de ce?” fac sau nu una sau alta. Întrebați-i ce cred, ce vor, ce speranțe sau decepții au. Ce nedreptăți au suferit (de la părinți, de la societate, de la școală, de la prieteni, de la colegi, etc.) – în mod ciudat, se pare că nedreptățile împotriva copiilor apar mult mai repede acum decât pe vremea mea.

Așa cum spune John Maxwell- ”înainte de a cere ajutorul – mâna cuiva, mai întâi atinge-i inima”.

Înainte de a cere performanță copiilor și să le limităm opțiunile și șansele, ar trebui să le oferim constanță, certitudine, dragoste, înțelegere, empatie, timp din timpul nostru. Și după ce le-am oferit toate astea, să ne readucem aminte că am fost și noi copii, că și noi am învățat din propriile greșeli și am fost încăpățânați și neascultători, și teribiliști și….

Așa cum am spus mai sus, nu am copii, însă…

Din seria: ”Reclama... sufletul”

    Planuisem să nu mai scriu despre reclame. Ba chiar, să nu mai scriu deloc. Îmi părea relativ inutil. Nu schimbam nimic și mai mult ca probabil nici acuma nu voi schimba ceva. Totuși, se pare, ca o anumită supapă mentală solicită utilizarea pentru eliberarea unei presiuni psihice de neadaptare la ”nou”. Dacă e o fraza prea stufoasa, nu am ce să fac, așa sunt și eu... stufos.

        Deci.... 

        E clar că îmbătrânesc (evrika!), iar unul dintre semnele care certifică acest lucru nu este cum v-ați aștepta ridul, burta sau faptul că uit. Nuuu... Acest semnal este reclama. Mai exact reclama pe care nu o înțelegi și care nu are efect asupra ta.

        Exemplul meu, cu care îmi susțin opinia de mai sus, este reclama la McDonalds cu promoția la paharele Coca Cola... de colecție (!???).

        Ea, după câte mi-am dat seama,  e mai veche în stăinătate. La noi abia acum a ”penetrat”.

        Aici am găsit-o pe Youtube și, chiar dacă e în olandeză sau altă limbă nordică, este la fel și în românește.

        Reclama McDonalds

        Locul acțiunii este o piața frumoasă, într-o zi de vară.

        În ea, în piață, pătrunde un om cu o pungă de hârtie în mână. Instinctiv, aștepți ca într-un gest ecologist, să o mototolească și să o arunce în cutia de gunoi pentru hârtie. Dar nu. El, scotocește în respectiva pungă (cu M roșu bine așezat către cameră) și extrage cu un rânjet (tâmp după părerea mea) 5-6 pahare slab colorate și diferite pe care le aliniază pe  ceva din piatră (nu uitați, suntem încă în piață).

        Din nou, mă aștept să zică ceva legat de sortarea gunoiului, menajer, sticle, plastice și hârtie. Dar nu, el mai scoate din buzunare și două bețișoare. Și ce să vezi, într-un gest de mare artist (adica însoțit de un rânjet sardonic) începe să dea cu bețigașele în păhărele.

        Să vezi minune. Nu numai că se încropește o melodie dar... toți cei prezenți, de la cel mai mare până la cel mai mic, sunt cuprinși de o frenezie ciudată, își scotocesc propriile pungi de hârtie cu M roșu și scot paharele proprii însoțite de bețișoarele aferente și trec să le ciobească temeinic.

        Dar, și mai mult de atât, toți par a se contorsiona în același mod, ba chiar ies la balcoane și oameni din case, deasemenea cu pahare și bețe în mîini. 

        Acum. Dacă urmăriți din curiozitate clipul, dați-l de la început și opriți sunetul. O să vedeți că nu mint.

        Ba, chiar o să identificați foarte ușor ”crampele” pe care le manifestă cu toții, cei cu punga de McDonalds în mâini. Singurii care sunt normali și nu participă la frenezie sunt niște japonezo-chinezi-coreeni care fac poze sau se plimbă cu tramvaiul. Probabil ei au mâncat sushi sau pui gong pao, aceasta explicând lipsa crampelor manifestate  de ceilalți.

         Acuma, ce anume din acest clip mă poate determina pe mine să merg la McDonalds. Rânjetul tâmp al eroului principal? Dezorganizarea care apare în piață fără apariția poliției? Crampele tuturor celor care au mâncat (se pare) la McDonalds?

        Întrucât nimic din elementele de mai sus nu generează în mine nici necesitatea de a consuma produsul, nici nu întărește brand-ul, ba chiar din contra (am cerut părerea altcuiva, ceva mai tânăr).

        Și răspunsul său a fost:

        ”Măi omule, astea e reclame pentru young people, poate si hipsteri (banuiesc că se traduce șoldan) nu pentru alde matale. Ea (reclama), transmite o stare de spirit, care este a noii generații. Ia spune drept, matale mai citești și cărți probabil, nu? Haidi că te-am ginit. Ești prea telectual. Reclamele astea e de genul, psihedelicos. Vezi culori, gagici mishto, auzi sunete de aiurea și cumperi produsul nu ca să-l halești, ci că ai să vezi ce am zis. Haidi gata, mai caută matale și pe google că până și Vanghele cunoaște.”

          Atunci am realizat că sunt bătrân tare și că am ieșit din publicul target al reclamelor.

         Totodată m-am speriat. Dacă ăștia, din publicul țintă al reclamelor, se fac doctori, ingineri, judecători, etc., și în mijlocul operației, judecării, proiectării, îi apucă și își scot punguța cu M roșu, extrag păhărelele și cu bețișoarele și....

Păcat că nu avem unde fugi...

Părerea mea de om bătrân.