miercuri, 8 iulie 2015

Ia vezi tu de viața ta și copiii tăi!


Ca întotdeauna, înainte, în timpul, și după examene (de bacalaureat sau altele) la televizor apar tot felul de ”formatori de opinie”, care nu mai contenesc să critice sistemul de învățământ, să le zică de ”bine” profesorilor, să vadă negru în fața ochilor (de unde cred că și spumele de la bot) și mai ales să indice cu o mare ”atotcunoaștere” ce ar trebui să se facă copiii ”noștri” – evident că din ”ai noștri” îi exclud pe ”ai lor”.
Pentru ei, copiii trebuie trimiși imediat la școlile care să-i facă ospătari, mecanici, dulgheri, zidari ori mai știu eu ce altă meserie cu legături destul de clare cu evul mediu sau cu epoca en-avant de revoluția industrială.
Abordarea lor îmi induce ideea că nu ar spune nu (dacă ar avea anonimatul asigurat) și pentru niscaiva școli care să formeze șerbi sau iobagi.
Ca să fie clar de la început, menționez că eu nu am. Copii. Nu sunt nici profesor și nu am nici o altă legătură cu sistemul de învățământ. Deci nu pot fi bănuit de părtinire sau altceva.
Și dacă voi fi bănuit… iaca na. 

Paranteză.

Sistemul de învățământ este prost. Totuși nu este produsul sumei valorilor profesorilor care îl deservesc. Ca peste tot, sunt oameni integri dar și nemernici. Îmi pare rău când aud profesori care vorbesc de ”sistem” și îl rostesc cu S mare. Îmi pare rău cînd aud de profesori care se văd în clasă ”pe moșia” proprie. Îmi pare rău de corpul profesoral care face greve pentru bani dar nu și pentru planul de învățământ (nu că nu ar merita banii, legal).
Pe tema asta se poate scriiiii și vorbiiii…

Am închis paranteza.

În primul rând, sunt convins că majoritatea celor care au aceste ”ziceri” ar fi fost și acum niște țărani inculți, cu călcâiele crăpate, care ar scârma pământul uscat cu un plug și un bou (în afară de el însuși) dacă nu ar fi venit comuniștii și ar fi făcut alfabetizarea, și nu ar fi deschis tuturor porțile învățământului universitar.
Când spun ”țăran” mă refer la clasa socială și nu atașez nici un sens peiorativ.
Când vorbesc de alfabetizarea comunistă, nu laud acest regim și nici nu vreau să pun în balanță acest lucru cu altele făcute de ei. Pur și simplu vorbesc de o măsură/acțiune punctuală și atât.
Dacă nu sunteți de acord cu ce spun, uitați-vă în urmă cu două generații și se poate să aveți surpriza ca străbunicii voștri să fi fost niște țărani simpli, săraci și chiar analfabeți. Că doar nu toți venim din familii ”nobile” de boieri, domnitori, eroi, oameni de știință, intelectuali. 
Revenind la oile noastre (sau boi, ce-or fi), nu încetează să mă uimească ușurința cu care, cei menționați mai sus, nu contenesc să elucubreze în privința a cât de proști, handicapați, golani, drogați și nu mai știu cum sunt copiii din zilele noastre. Și prin prisma acestor ”păcate” (pe care le oferă cu ambele mâini societatea făurită de adulții de azi, din care fac parte și cei de pe sticla televizorului) ei hotărăsc sau instigă la limitarea opțiunilor acestora, pe lângă limitarea dragostei și comunicării cu familia, prin ”ajutarea” acestora să plece din țară.
Cei de pe sticlă își urlă nemulțumirea, indignarea, stupoarea, părerea de rău și chiar furia față de ”nivelul intelectual al tinerii generații” și calculează cât îi costă pe români cultura și învățământul și, bănuiesc că au în minte că din ”economisirea” obținută or să primească și ei un comision, ceva. Sau, dacă nu e cazul, probabil că au alături, ori prin jur, o loază sau mai multe care au nevoie de concurență mai mică și un nivel mai scăzut la ceilalți, astfel încât atunci când vor primi de la ”tati” sau ”mami” un postuț călduț ,undeva, să nu poată fi comparat cu un altul.
Alții vin și se plâng de faptul că aceși copii pleacă pe capete să muncească în țări străine, iar acest lucru afectează bugetul și ”cine o să mai plătească pensiile și….”.
Aici intrăm într-un cerc profund vicios, alimentat chiar de cei care urlă din toți bojocii. Indiferent de cât de ”educat” este copilul, dacă nu a văzut o motivație, o posibilitate de a se realiza, de a trăi mai bine, el va pleca.
Toți vorbim că ne pleacă medicii, profesorii și alte clase sociale cu meserii specializate și uităm că în egală măsură pleacă și mecanicii, și zidarii, și agricultorii, și infirmierele, și secretarele, și gunoierii, și …
Plecatul din țară nu ține de pregătire, ci doar de dorința (chiar și inconștientă, neexprimată) de a-și căuta și găsi fericirea.
Dacă o să creăm mai mulți mecanici, ospătari, frezori, frizeri, bucătari, maseuri, etc., asta nu înseamnă că ei vor rămâne în țară sau că medicii nu vor mai pleca.
Dacă vrem să nu mai plece copiii ”noștri” atunci când o pot face, trebuie să le oferim aici oportunitățile de a fi fericiți. La fel de fericit și cu aceleași oportunități ca ale unui frizer din UK, a unui ospătar din Franța, a unui mecanic din Germania. Că și acolo, nu toți sunt doctori, arhitecți, Angela Merkel sau François Hollande.
Dacă noi creăm sau creștem iobagi sau șerbi, până și aceștia vor pleca. Nu pentru că acolo vor fi sau nu același lucru. Dar e posibil ca șerbia/iobăgia la ai tăi să producă mai multă nefericire decât la un străin.
Oscilăm în fiecare an între a acuza copiii și a-i lăuda. Eu personal prefer să îi laud, întrucât, oricât de proaste ar fi notele lor, oricât de neastâmpărați, ori de neascultători, ori de nerespectuoși, ori de necivilizați ar fi, ei sunt produsul societății noastre, create de noi adulții, și în care ei doar se adaptează, supraviețuiesc.
Dacă nu îl iubesc sau înțeleg pe Eminescu e din cauza noastră. Dacă nu știu să se comporte, așișderea.
Cred că mulți dintre cei care au copii sunt furioși pe aceștia pentru că cel mai adesea ei sunt oglinda eșecurilor lor (ca părinți, ca profesori, ca adulți). Își varsă furia creată de propriile neputințe și neîmpliniri asupra unei generații căreia nu i-au acordat atenție, timp, iubire și comunicare.
Cu câțiva ani în urmă se spunea că generațiile următoare sunt din ce în ce mai emoționale, spirituale, etc.. Se vorbea de copiii de cristal, care trebuie protejați că… nu mai știu ce rol important or să aibă pe Pământ. Se pare că de protejat i-am protejat, dar dreptul la șansă, la oportunități, prin accesul la învățământ, nu este inclus în ”pachet”.
Nu discut programele de învățământ. Nu sunt de specialitate și nici nu e treaba mea.
Dar țin să reamintesc că până și ele sunt făcute de NOI, de adulți. Și dacă NOI putem fi ca un fel de antrenori pentru copii și îi antrenăm după metoda inventată de NOI dar, la final, când îi examinăm după regulile create de NOI, ei nu corespund exigențelor (sau speranțelor) NOASTRE, oare nu NOI suntem de vină? Poate ar trebui să ne dăm NOI pe NOI la o parte din calea copiilor. Nu că ei știu mai bine. Nu că ei ar trebui lăsați liberi (vezi Pink Floyd cu Leave the kids alone!). Nu.
Pur și simplu întrebați-i ”de ce?” fac sau nu una sau alta. Întrebați-i ce cred, ce vor, ce speranțe sau decepții au. Ce nedreptăți au suferit (de la părinți, de la societate, de la școală, de la prieteni, de la colegi, etc.) – în mod ciudat, se pare că nedreptățile împotriva copiilor apar mult mai repede acum decât pe vremea mea.
Așa cum spune John Maxwell- ”înainte de a cere ajutorul – mâna cuiva, mai întâi atinge-i inima”.
Înainte de a cere performanță copiilor și să le limităm opțiunile și șansele, ar trebui să le oferim constanță, certitudine, dragoste, înțelegere, empatie, timp din timpul nostru. Și după ce le-am oferit toate astea, să ne readucem aminte că am fost și noi copii, că și noi am învățat din propriile greșeli și am fost încăpățânați și neascultători, și teribiliști și….
Așa cum am spus mai sus, nu am copii, însă…