Ca întotdeauna,
înainte, în timpul, și după examene (de bacalaureat sau altele) la televizor
apar tot felul de ”formatori de opinie”, care nu mai contenesc să critice
sistemul de învățământ, să le zică de ”bine” profesorilor, să vadă negru în
fața ochilor (de unde cred că și spumele de la bot) și mai ales să indice cu o
mare ”atotcunoaștere” ce ar trebui să se facă copiii ”noștri” – evident că din
”ai noștri” îi exclud pe ”ai lor”.
Pentru ei, copiii
trebuie trimiși imediat la școlile care să-i facă ospătari, mecanici, dulgheri,
zidari ori mai știu eu ce altă meserie cu legături destul de clare cu evul
mediu sau cu epoca en-avant de revoluția industrială.
Abordarea lor îmi
induce ideea că nu ar spune nu (dacă ar avea anonimatul asigurat) și pentru
niscaiva școli care să formeze șerbi sau iobagi.
Ca să fie clar de
la început, menționez că eu nu am. Copii. Nu sunt nici profesor și nu am nici o
altă legătură cu sistemul de învățământ. Deci nu pot fi bănuit de părtinire sau
altceva.
Și dacă voi fi bănuit… iaca na.
Paranteză.
Sistemul de învățământ este prost. Totuși nu este
produsul sumei valorilor profesorilor care îl deservesc. Ca peste tot, sunt oameni
integri dar și nemernici. Îmi pare rău când aud profesori care vorbesc de
”sistem” și îl rostesc cu S mare. Îmi pare rău cînd aud de profesori care se
văd în clasă ”pe moșia” proprie. Îmi pare rău de corpul profesoral care face
greve pentru bani dar nu și pentru planul de învățământ (nu că nu ar merita
banii, legal).
Pe tema asta se poate scriiiii și vorbiiii…
Am închis
paranteza.
În primul rând,
sunt convins că majoritatea celor care au aceste ”ziceri” ar fi fost și acum
niște țărani inculți, cu călcâiele crăpate, care ar scârma pământul uscat cu un
plug și un bou (în afară de el însuși) dacă nu ar fi venit comuniștii și ar fi
făcut alfabetizarea, și nu ar fi deschis tuturor porțile învățământului
universitar.
Când spun ”țăran”
mă refer la clasa socială și nu atașez nici un sens peiorativ.
Când vorbesc de
alfabetizarea comunistă, nu laud acest regim și nici nu vreau să pun în balanță
acest lucru cu altele făcute de ei. Pur și simplu vorbesc de o măsură/acțiune
punctuală și atât.
Dacă nu sunteți
de acord cu ce spun, uitați-vă în urmă cu două generații și se poate să aveți
surpriza ca străbunicii voștri să fi fost niște țărani simpli, săraci și chiar analfabeți. Că doar nu toți venim din familii ”nobile” de boieri, domnitori, eroi, oameni de știință, intelectuali.
Revenind la oile
noastre (sau boi, ce-or fi), nu încetează să mă uimească ușurința cu care, cei
menționați mai sus, nu contenesc să elucubreze în privința a cât de proști,
handicapați, golani, drogați și nu mai știu cum sunt copiii din zilele noastre.
Și prin prisma acestor ”păcate” (pe care le oferă cu ambele mâini societatea
făurită de adulții de azi, din care fac parte și cei de pe sticla
televizorului) ei hotărăsc sau instigă la limitarea opțiunilor acestora, pe
lângă limitarea dragostei și comunicării cu familia, prin ”ajutarea” acestora
să plece din țară.
Cei de pe sticlă
își urlă nemulțumirea, indignarea, stupoarea, părerea de rău și chiar furia
față de ”nivelul intelectual al tinerii generații” și calculează cât îi costă
pe români cultura și învățământul și, bănuiesc că au în minte că din
”economisirea” obținută or să primească și ei un comision, ceva. Sau, dacă nu e
cazul, probabil că au alături, ori prin jur, o loază sau mai multe care au nevoie
de concurență mai mică și un nivel mai scăzut la ceilalți, astfel încât atunci
când vor primi de la ”tati” sau ”mami” un postuț călduț ,undeva, să nu poată fi
comparat cu un altul.
Alții vin și se
plâng de faptul că aceși copii pleacă pe capete să muncească în țări străine,
iar acest lucru afectează bugetul și ”cine o să mai plătească pensiile și….”.
Aici intrăm
într-un cerc profund vicios, alimentat chiar de cei care urlă din toți bojocii.
Indiferent de cât de ”educat” este copilul, dacă nu a văzut o motivație, o
posibilitate de a se realiza, de a trăi mai bine, el va pleca.
Toți vorbim că ne
pleacă medicii, profesorii și alte clase sociale cu meserii specializate și
uităm că în egală măsură pleacă și mecanicii, și zidarii, și agricultorii, și
infirmierele, și secretarele, și gunoierii, și …
Plecatul din țară
nu ține de pregătire, ci doar de dorința (chiar și inconștientă, neexprimată)
de a-și căuta și găsi fericirea.
Dacă o să creăm
mai mulți mecanici, ospătari, frezori, frizeri, bucătari, maseuri, etc., asta
nu înseamnă că ei vor rămâne în țară sau că medicii nu vor mai pleca.
Dacă vrem să nu
mai plece copiii ”noștri” atunci când o pot face, trebuie să le oferim aici
oportunitățile de a fi fericiți. La fel de fericit și cu aceleași oportunități
ca ale unui frizer din UK, a unui ospătar din Franța, a unui mecanic din
Germania. Că și acolo, nu toți sunt doctori, arhitecți, Angela Merkel sau François
Hollande.
Dacă noi creăm
sau creștem iobagi sau șerbi, până și aceștia vor pleca. Nu pentru că acolo vor
fi sau nu același lucru. Dar e posibil ca șerbia/iobăgia la ai tăi să producă
mai multă nefericire decât la un străin.
Oscilăm în
fiecare an între a acuza copiii și a-i lăuda. Eu personal prefer să îi laud,
întrucât, oricât de proaste ar fi notele lor, oricât de neastâmpărați, ori de
neascultători, ori de nerespectuoși, ori de necivilizați ar fi, ei sunt
produsul societății noastre, create de noi adulții, și în care ei doar se
adaptează, supraviețuiesc.
Dacă nu îl iubesc
sau înțeleg pe Eminescu e din cauza noastră. Dacă nu știu să se comporte,
așișderea.
Cred că mulți
dintre cei care au copii sunt furioși pe aceștia pentru că cel mai adesea ei
sunt oglinda eșecurilor lor (ca părinți, ca profesori, ca adulți). Își varsă
furia creată de propriile neputințe și neîmpliniri asupra unei generații căreia
nu i-au acordat atenție, timp, iubire și comunicare.
Cu câțiva ani în
urmă se spunea că generațiile următoare sunt din ce în ce mai emoționale,
spirituale, etc.. Se vorbea de copiii de cristal, care trebuie protejați că… nu
mai știu ce rol important or să aibă pe Pământ. Se pare că de protejat i-am
protejat, dar dreptul la șansă, la oportunități, prin accesul la învățământ, nu
este inclus în ”pachet”.
Nu discut
programele de învățământ. Nu sunt de specialitate și nici nu e treaba mea.
Dar țin să
reamintesc că până și ele sunt făcute de NOI, de adulți. Și dacă NOI putem fi
ca un fel de antrenori pentru copii și îi antrenăm după metoda inventată de NOI
dar, la final, când îi examinăm după regulile create de NOI, ei nu corespund
exigențelor (sau speranțelor) NOASTRE, oare nu NOI suntem de vină? Poate ar
trebui să ne dăm NOI pe NOI la o parte din calea copiilor. Nu că ei știu mai
bine. Nu că ei ar trebui lăsați liberi (vezi Pink Floyd cu Leave the kids
alone!). Nu.
Pur și simplu
întrebați-i ”de ce?” fac sau nu una sau alta. Întrebați-i ce cred, ce vor, ce
speranțe sau decepții au. Ce nedreptăți au suferit (de la părinți, de la
societate, de la școală, de la prieteni, de la colegi, etc.) – în mod ciudat,
se pare că nedreptățile împotriva copiilor apar mult mai repede acum decât pe
vremea mea.
Așa cum spune
John Maxwell- ”înainte de a cere ajutorul – mâna cuiva, mai întâi atinge-i
inima”.
Înainte de a cere
performanță copiilor și să le limităm opțiunile și șansele, ar trebui să le
oferim constanță, certitudine, dragoste, înțelegere, empatie, timp din timpul
nostru. Și după ce le-am oferit toate astea, să ne readucem aminte că am fost
și noi copii, că și noi am învățat din propriile greșeli și am fost
încăpățânați și neascultători, și teribiliști și….
Așa cum am spus
mai sus, nu am copii, însă…
