Ia vezi tu de viața ta și copiii tăi!

Ca întotdeauna, înainte, în timpul, și după examene (de bacalaureat sau altele) la televizor apar tot felul de ”formatori de opinie”, care nu mai contenesc să critice sistemul de învățământ, să le zică de ”bine” profesorilor, să vadă negru în fața ochilor (de unde cred că și spumele de la bot) și mai ales să indice cu o mare ”atotcunoaștere” ce ar trebui să se facă copiii ”noștri” – evident că din ”ai noștri” îi exclud pe ”ai lor”.

Pentru ei, copiii trebuie trimiși imediat la școlile care să-i facă ospătari, mecanici, dulgheri, zidari ori mai știu eu ce altă meserie cu legături destul de clare cu evul mediu sau cu epoca en-avant de revoluția industrială.

Abordarea lor îmi induce ideea că nu ar spune nu (dacă ar avea anonimatul asigurat) și pentru niscaiva școli care să formeze șerbi sau iobagi.

Ca să fie clar de la început, menționez că eu nu am. Copii. Nu sunt nici profesor și nu am nici o altă legătură cu sistemul de învățământ. Deci nu pot fi bănuit de părtinire sau altceva.

Și dacă voi fi bănuit… iaca na. 

Paranteză.

Sistemul de învățământ este prost. Totuși nu este produsul sumei valorilor profesorilor care îl deservesc. Ca peste tot, sunt oameni integri dar și nemernici. Îmi pare rău când aud profesori care vorbesc de ”sistem” și îl rostesc cu S mare. Îmi pare rău cînd aud de profesori care se văd în clasă ”pe moșia” proprie. Îmi pare rău de corpul profesoral care face greve pentru bani dar nu și pentru planul de învățământ (nu că nu ar merita banii, legal).

Pe tema asta se poate scriiiii și vorbiiii…

Am închis paranteza.

În primul rând, sunt convins că majoritatea celor care au aceste ”ziceri” ar fi fost și acum niște țărani inculți, cu călcâiele crăpate, care ar scârma pământul uscat cu un plug și un bou (în afară de el însuși) dacă nu ar fi venit comuniștii și ar fi făcut alfabetizarea, și nu ar fi deschis tuturor porțile învățământului universitar.

Când spun ”țăran” mă refer la clasa socială și nu atașez nici un sens peiorativ.

Când vorbesc de alfabetizarea comunistă, nu laud acest regim și nici nu vreau să pun în balanță acest lucru cu altele făcute de ei. Pur și simplu vorbesc de o măsură/acțiune punctuală și atât.

Dacă nu sunteți de acord cu ce spun, uitați-vă în urmă cu două generații și se poate să aveți surpriza ca străbunicii voștri să fi fost niște țărani simpli, săraci și chiar analfabeți. Că doar nu toți venim din familii ”nobile” de boieri, domnitori, eroi, oameni de știință, intelectuali. 

Revenind la oile noastre (sau boi, ce-or fi), nu încetează să mă uimească ușurința cu care, cei menționați mai sus, nu contenesc să elucubreze în privința a cât de proști, handicapați, golani, drogați și nu mai știu cum sunt copiii din zilele noastre. Și prin prisma acestor ”păcate” (pe care le oferă cu ambele mâini societatea făurită de adulții de azi, din care fac parte și cei de pe sticla televizorului) ei hotărăsc sau instigă la limitarea opțiunilor acestora, pe lângă limitarea dragostei și comunicării cu familia, prin ”ajutarea” acestora să plece din țară.

Cei de pe sticlă își urlă nemulțumirea, indignarea, stupoarea, părerea de rău și chiar furia față de ”nivelul intelectual al tinerii generații” și calculează cât îi costă pe români cultura și învățământul și, bănuiesc că au în minte că din ”economisirea” obținută or să primească și ei un comision, ceva. Sau, dacă nu e cazul, probabil că au alături, ori prin jur, o loază sau mai multe care au nevoie de concurență mai mică și un nivel mai scăzut la ceilalți, astfel încât atunci când vor primi de la ”tati” sau ”mami” un postuț călduț ,undeva, să nu poată fi comparat cu un altul.

Alții vin și se plâng de faptul că aceși copii pleacă pe capete să muncească în țări străine, iar acest lucru afectează bugetul și ”cine o să mai plătească pensiile și….”.

Aici intrăm într-un cerc profund vicios, alimentat chiar de cei care urlă din toți bojocii. Indiferent de cât de ”educat” este copilul, dacă nu a văzut o motivație, o posibilitate de a se realiza, de a trăi mai bine, el va pleca.

Toți vorbim că ne pleacă medicii, profesorii și alte clase sociale cu meserii specializate și uităm că în egală măsură pleacă și mecanicii, și zidarii, și agricultorii, și infirmierele, și secretarele, și gunoierii, și …

Plecatul din țară nu ține de pregătire, ci doar de dorința (chiar și inconștientă, neexprimată) de a-și căuta și găsi fericirea.

Dacă o să creăm mai mulți mecanici, ospătari, frezori, frizeri, bucătari, maseuri, etc., asta nu înseamnă că ei vor rămâne în țară sau că medicii nu vor mai pleca.

Dacă vrem să nu mai plece copiii ”noștri” atunci când o pot face, trebuie să le oferim aici oportunitățile de a fi fericiți. La fel de fericit și cu aceleași oportunități ca ale unui frizer din UK, a unui ospătar din Franța, a unui mecanic din Germania. Că și acolo, nu toți sunt doctori, arhitecți, Angela Merkel sau François Hollande.

Dacă noi creăm sau creștem iobagi sau șerbi, până și aceștia vor pleca. Nu pentru că acolo vor fi sau nu același lucru. Dar e posibil ca șerbia/iobăgia la ai tăi să producă mai multă nefericire decât la un străin.

Oscilăm în fiecare an între a acuza copiii și a-i lăuda. Eu personal prefer să îi laud, întrucât, oricât de proaste ar fi notele lor, oricât de neastâmpărați, ori de neascultători, ori de nerespectuoși, ori de necivilizați ar fi, ei sunt produsul societății noastre, create de noi adulții, și în care ei doar se adaptează, supraviețuiesc.

Dacă nu îl iubesc sau înțeleg pe Eminescu e din cauza noastră. Dacă nu știu să se comporte, așișderea.

Cred că mulți dintre cei care au copii sunt furioși pe aceștia pentru că cel mai adesea ei sunt oglinda eșecurilor lor (ca părinți, ca profesori, ca adulți). Își varsă furia creată de propriile neputințe și neîmpliniri asupra unei generații căreia nu i-au acordat atenție, timp, iubire și comunicare.

Cu câțiva ani în urmă se spunea că generațiile următoare sunt din ce în ce mai emoționale, spirituale, etc.. Se vorbea de copiii de cristal, care trebuie protejați că… nu mai știu ce rol important or să aibă pe Pământ. Se pare că de protejat i-am protejat, dar dreptul la șansă, la oportunități, prin accesul la învățământ, nu este inclus în ”pachet”.

Nu discut programele de învățământ. Nu sunt de specialitate și nici nu e treaba mea.

Dar țin să reamintesc că până și ele sunt făcute de NOI, de adulți. Și dacă NOI putem fi ca un fel de antrenori pentru copii și îi antrenăm după metoda inventată de NOI dar, la final, când îi examinăm după regulile create de NOI, ei nu corespund exigențelor (sau speranțelor) NOASTRE, oare nu NOI suntem de vină? Poate ar trebui să ne dăm NOI pe NOI la o parte din calea copiilor. Nu că ei știu mai bine. Nu că ei ar trebui lăsați liberi (vezi Pink Floyd cu Leave the kids alone!). Nu.

Pur și simplu întrebați-i ”de ce?” fac sau nu una sau alta. Întrebați-i ce cred, ce vor, ce speranțe sau decepții au. Ce nedreptăți au suferit (de la părinți, de la societate, de la școală, de la prieteni, de la colegi, etc.) – în mod ciudat, se pare că nedreptățile împotriva copiilor apar mult mai repede acum decât pe vremea mea.

Așa cum spune John Maxwell- ”înainte de a cere ajutorul – mâna cuiva, mai întâi atinge-i inima”.

Înainte de a cere performanță copiilor și să le limităm opțiunile și șansele, ar trebui să le oferim constanță, certitudine, dragoste, înțelegere, empatie, timp din timpul nostru. Și după ce le-am oferit toate astea, să ne readucem aminte că am fost și noi copii, că și noi am învățat din propriile greșeli și am fost încăpățânați și neascultători, și teribiliști și….

Așa cum am spus mai sus, nu am copii, însă…

Din seria: ”Reclama... sufletul”

    Planuisem să nu mai scriu despre reclame. Ba chiar, să nu mai scriu deloc. Îmi părea relativ inutil. Nu schimbam nimic și mai mult ca probabil nici acuma nu voi schimba ceva. Totuși, se pare, ca o anumită supapă mentală solicită utilizarea pentru eliberarea unei presiuni psihice de neadaptare la ”nou”. Dacă e o fraza prea stufoasa, nu am ce să fac, așa sunt și eu... stufos.

        Deci.... 

        E clar că îmbătrânesc (evrika!), iar unul dintre semnele care certifică acest lucru nu este cum v-ați aștepta ridul, burta sau faptul că uit. Nuuu... Acest semnal este reclama. Mai exact reclama pe care nu o înțelegi și care nu are efect asupra ta.

        Exemplul meu, cu care îmi susțin opinia de mai sus, este reclama la McDonalds cu promoția la paharele Coca Cola... de colecție (!???).

        Ea, după câte mi-am dat seama,  e mai veche în stăinătate. La noi abia acum a ”penetrat”.

        Aici am găsit-o pe Youtube și, chiar dacă e în olandeză sau altă limbă nordică, este la fel și în românește.

        Reclama McDonalds

        Locul acțiunii este o piața frumoasă, într-o zi de vară.

        În ea, în piață, pătrunde un om cu o pungă de hârtie în mână. Instinctiv, aștepți ca într-un gest ecologist, să o mototolească și să o arunce în cutia de gunoi pentru hârtie. Dar nu. El, scotocește în respectiva pungă (cu M roșu bine așezat către cameră) și extrage cu un rânjet (tâmp după părerea mea) 5-6 pahare slab colorate și diferite pe care le aliniază pe  ceva din piatră (nu uitați, suntem încă în piață).

        Din nou, mă aștept să zică ceva legat de sortarea gunoiului, menajer, sticle, plastice și hârtie. Dar nu, el mai scoate din buzunare și două bețișoare. Și ce să vezi, într-un gest de mare artist (adica însoțit de un rânjet sardonic) începe să dea cu bețigașele în păhărele.

        Să vezi minune. Nu numai că se încropește o melodie dar... toți cei prezenți, de la cel mai mare până la cel mai mic, sunt cuprinși de o frenezie ciudată, își scotocesc propriile pungi de hârtie cu M roșu și scot paharele proprii însoțite de bețișoarele aferente și trec să le ciobească temeinic.

        Dar, și mai mult de atât, toți par a se contorsiona în același mod, ba chiar ies la balcoane și oameni din case, deasemenea cu pahare și bețe în mîini. 

        Acum. Dacă urmăriți din curiozitate clipul, dați-l de la început și opriți sunetul. O să vedeți că nu mint.

        Ba, chiar o să identificați foarte ușor ”crampele” pe care le manifestă cu toții, cei cu punga de McDonalds în mâini. Singurii care sunt normali și nu participă la frenezie sunt niște japonezo-chinezi-coreeni care fac poze sau se plimbă cu tramvaiul. Probabil ei au mâncat sushi sau pui gong pao, aceasta explicând lipsa crampelor manifestate  de ceilalți.

         Acuma, ce anume din acest clip mă poate determina pe mine să merg la McDonalds. Rânjetul tâmp al eroului principal? Dezorganizarea care apare în piață fără apariția poliției? Crampele tuturor celor care au mâncat (se pare) la McDonalds?

        Întrucât nimic din elementele de mai sus nu generează în mine nici necesitatea de a consuma produsul, nici nu întărește brand-ul, ba chiar din contra (am cerut părerea altcuiva, ceva mai tânăr).

        Și răspunsul său a fost:

        ”Măi omule, astea e reclame pentru young people, poate si hipsteri (banuiesc că se traduce șoldan) nu pentru alde matale. Ea (reclama), transmite o stare de spirit, care este a noii generații. Ia spune drept, matale mai citești și cărți probabil, nu? Haidi că te-am ginit. Ești prea telectual. Reclamele astea e de genul, psihedelicos. Vezi culori, gagici mishto, auzi sunete de aiurea și cumperi produsul nu ca să-l halești, ci că ai să vezi ce am zis. Haidi gata, mai caută matale și pe google că până și Vanghele cunoaște.”

          Atunci am realizat că sunt bătrân tare și că am ieșit din publicul target al reclamelor.

         Totodată m-am speriat. Dacă ăștia, din publicul țintă al reclamelor, se fac doctori, ingineri, judecători, etc., și în mijlocul operației, judecării, proiectării, îi apucă și își scot punguța cu M roșu, extrag păhărelele și cu bețișoarele și....

Păcat că nu avem unde fugi...

Părerea mea de om bătrân.

Chitanța

Astăzi nu-ș ce m-a apucat și am încercat să îmi fac curat pe măsuța/birouașul la care îmi fac veacul.

Nu știu cum e la alții, însă la mine e întotdeauna dezordine. Dau vina de obicei pe spațiul mic (aproape o chilie – smile!) cu multiple destinations și multitasking, respectiv birou, bucătărie și sală de conferințe cu soția.

Paranteză.

Bucătăria/officeul/ conferrence room-ul meu pare a avea niște calitați oarecum paranormale. Aici se cantonează după ceva timp orice musafir sau rudă (nu vă mirați, eu le consider categorii separate). Aici mă uit la seriale sau filme de pe net (cu sau fără soție), chiar dacă am posibilitatea să le vad și pe big screen-ul din cameră/dormitor/living/guest room. Și nu în ultimul rând tot aici au loc ”furtunile din creier” în urma cărora hotărăsc să fac aia sau aia sau... nu.

Să închid paranteza, că despre bucătărie am să vorbesc altădată.

Deci, am început să fac ordine. De obicei asta înseamnă inițial o minimă catalogare a lucrurilor care se odihnesc pe măsuță/birouaș.

Strâng pixurile, creioanele, cariocile, șurubelnițele, acumulatorii, cablurile de transfer de date, încărcătoarele de telefon, cd-urile, dvd-urile, capsatoarele și perforatoarele și.... le vărs în sertarul de sus (cât încap, restul revărsându-se și în al doilea).

Până aici e în regulă. Creierul nu a fost forțat, mușchii nu s-au încordat și nu în ultimul rând, chiar știu ce și unde este, dacă am nevoie. Eficiența mea în această primă acțiune se poate vedea în urma obiectelor lăsată în praful de pe birouaș/măsuță.

Trag aerul în piept. Tot aerul. Creierul are nevoie de oxigen pentru a doua parte a acțiunii de restaurare a ”ordinii și disciplinii în casa asta”!!! Semnele de exclamare și nu numai aparțin soției.

Cu aerul în piept încă, iau maldărul de hârtii. Acestea intră în categoria Obiecte Nedorite si Nerecunoscute. Pe scurt ONN. M-ar ajuta dacă pe ele ar avea scris TOP SECRET, CONFIDENTIAL, etc., ceva care să îmi permită să le iau cu brațul și să le arunc în vreun seif cu clauză să fie deschise și cercetate după anul fiscal 2200.

Din păcate nu merge așa.

Documentele se împart în mai multe categorii.

Categoria 1 Arde și nu mai citi

Ciorne, rețete îngălbenite despre nu-ș ce prăjitură, numere de telefon absconse, mâzgâleli pe colțuri de hârtie făcute în timpul vreunei conversații anoste la telefon, idei străfulgerate de geniu sau de afaceri prea succint menționate pentru a fi readuse aminte după o oră și evident regina acestei categorii, Alteța Sa Serenisimă, Pliantul.

Această categorie este rezolvată simplu. Rupt, boțit și la gunoi. Poate mai puțin rețetele, pe care le pasez doamnei, atrăgându-i astfel într-un mod (cred eu) subtil că ar fi timpul să le și pună în practică. De exemplu, chec-ul ăla...  Dar să nu divagăm. Chiar dacă îmi place.

Categoria 2  Print-uri

Această categorie solicită puțin mai multă atenție și coordonare.

Mai întâi verifici dacă are antet. Dacă are, a cui e. Bancă, spital, alte instituții.

În funcție de emitent faci niște mici căpițe.

Apoi citești ce e. Factură, înștiințare, analiză, amenințare (astea sunt mai rar și cel mai adesea de la ANAF), felicitare (cel mai rar!).

Apoi citești data. Acest ultim indiciu îți spune sau certifică sau dă undă verde următoarelor acțiuni în legătură cu documentul. Adica dacă îl păstrezi sau îl arunci.

Dar nu singur. Cel mai adesea chem la consultări ”societatea civilă”, că doar suntem o democrație.

Dacă la eliminarea (fizică) a facturilor la cablu, internet, telefon, extrase cont mai vechi de 1 lună sau din categoria acestora nu întâmpin proteste stradale, de hol sau dormitor, în cazul celorlalte documente cel mai adesea există negocieri sau dezbateri populare sau chiar referendumuri pe care destul de des le pierd (cică nu am majoritate, dar eu banuiesc faptul că votul este măsluit – cred că ”societatea civilă” votează la două mâini).

Categoria 3 VIP - Very Important Paper

În această categorie intră acte care dovedesc că.... stau la baza.... certifică faptul că....

Mai pe scurt, te fac. Pe tine și pe ”societatea civilă”.

Sau mai clar, în lipsa lor nu exiști sau dacă exiști, ești doar o palidă umbră a ceea ce ai fost când aveai HÂRTIA.

Cel mai adesea HÂRTIA stă la baza creației tuturor celorlalte hârtii pe care le-am rupt, boțit sau aruncat mai înainte și din când în când se mai ițește dintre celelalte, contemplând parcă propria creație.

ACTUL de cumpărare a apartamentului generează anunțul cu impozitul, asigurarea locuinței, factura la lumină, gunoi, cablu, telefon, internet, etc..

ACTUL de cumpărare a mașinii are ca urmași, nepoți, strănepoți, cuscri, cumnați pe bonul de la benzinărie, asigurarea obligatorie, amenda, factura de la cauciucuri.

ACTUL de căsătorie stă și el la baza creației creditului cu al său grafic de rambursare, .... ups... de ăsta nu mai vorbesc. Very dangerous dacă mă înțelegeți.

Și la începuturi... în negura timpurilor... THE ACT ... certificatul de naștere.

Cel care e la origine. Certificând greșeala părinților, zgârcenia lor în a nu-și cumpăra prezervativ sau pilule, rătăcirea lor ludică de o clipă (asta e metaforă,  nu cred că a fost chiar o clipă), etc..

Această hârtie, bătrână, îngălbenită (în rele aș putea spune) este cea care te-a băgat în belele și ți-a creat obligații și datorii. Ea, extrem de rar, își găsește locul pe birouașul/măsuța mea. Dar totuși trebuie să fiu atent. Dacă aș rupe-o sau aș arunca-o.... Nici nu vreau să mă gândesc.

Oricum, aceste ultime hârtii, dacă apar, sunt tratate cu grijă și sunt ascunse în dosare speciale, în dulapul special.... etc..... special.

Însă... Dacă aceste ultime hârtii sunt importante, există și o altă subcategorie VIP. Această subcategorie are puterea de a le crea de fapt pe toate celelalte. Ea este pentru majoritatea celorlalte hârtii precum este ”particula lui Dumnezeu” în atomi. În lipsa sa orice hârtie este fără valoare, fără putere, doar hârtii din prima categorie care nu produc efecte.

Ea trebuie să se găsească anexată sub o formă sau alta la orice am făcut, facem sau vom face.

Ea dovedește că ne-am plătit datoriile către.... că am devenit posesorii de drept ai... 

Până și Certificatul de Naștere a avut anexat un astfel de act, în lipsa căruia nu ar fi existat nici el.

Deci atunci când rămân numai cu această categorie de acte, le cercetez atent, căutându-le înțelesurile ascunse în scrisul de mână mai mult sau mai puțin lizibil, în literele de tipar din capul hârtiei, în ștampila din colțul de jos, asemeni unui eremit care la lumina lumânării cercetează manuscrise vechi.....

Delirez... cred că de la praful ridicat din HÂRTIILE de pe birouașul/măsuța mea. Citesc CHITANȚE.

Mă îndrept de spate, trag de umeri, rotesc brațele să le dezmorțesc și ignor senzația de ușoară usturime de pe umărul stâng de la clama care ține atașată chitanța vieții mele, cu tot ce am plătit, cu un total care crește pe măsură ce mai plătesc ceva.

Chitanța ta cum e prinsă? Cu clamă, cu capsă sau cu bold?

Întâlnire cu un amic

Nu cu foarte multă vreme în urmă m-am reîntâlnit cu un amic.

Un amic cum probabil au mulți dintre români, respectiv unul care a reușit să o taie din românica (nu scriu cu R mare intenționat, nu de incult sau din graba tastării).

Îl păstrez în categoria ”amic” pentru că am devenit superstițios după ce am avut o grămăjoară (nu o grămadă) de prieteni și aproape toți mi-au demonstrat ce înseamnă cu adevărat să fii ”prieten” de nici nu ne mai vorbim. Așa că mai bine catalogat amic. Sper din tot sufletul să nu se supere și să îmi înțeleagă justificarea logicii mele ultra torsionate și răsucite.

Cum am ajuns amici... Ciudat. Adica, așa cum știu acum că suntem amândoi.  Sau nu...

Dacă mai țin bine minte, punctul inițial de ”contact” l-au reprezentat artele marțiale în adolescența noastră, adică pe vremea lui Ceașcă. Ca în orice ”relație”, primii pași nu îmi mai sunt clari în memorie, iar astăzi în mod sigur nu mai contează.

Ne-am reîntânit în Arad, în armată. Pe vremea noastră, armata era obligatorie și practica era ca cei din Moldova să meargă în Ardeal și prin permutări, identic celelalte zone. Dacă aveai pile făceai armata ”acasă”, adică pe o rază de 3-4 ore cu trenul față de casă. Noi nu am avut. Pile.

Copii ”inculți” (adică nu intrasem la facultate) nu am făcut armata la termen redus ci la termen complet, ba chiar prelungit pentru că....

În unitate, fără a ne întâlni prea des (el era la infanterie iar eu la transmisiuni), faptul că ne cunoșteam și eram din același oraș ne-a mai apropiat cu un pas.

Apoi am venit acasă.

Apoi a căzut Ceaușescu.

Apoi a venit Iliescu.

Apoi....

În acest timp ne mai întâlneam pur întîmplător și mai schimbam impresii, opinii sau vorbeam de aiurea.

Acum știu că amândoi aveam niște situații familiale destul de asemănătoare. Amândoi suntem nemulțumiți în general (poate el puțin mai puțin acum). Amândoi suntem destul de sarcastici și ironici (așa cum banuiți, cu ceilalți, dar nu fără motiv). Amândoi am citit mult și multe. Amândoi avem opinii și păreri puternice în legatură cu tot și cu toate. Amândorura nu ne place să bem, să mergem la meci și fotbalul în general. Nu vorbim urât și nu înjurăm decât în caz de strictă necesitate. Urâm violența dar ne-am obișnuit cu ea că e uneori necesară.

Paradoxal nu interferam cu nimic în activitatea celuilalt. Aveam foarte, foarte puține cunoștințe comune.

Nu îmi datoreză nimic și nici eu lui.

La una dintre întâlnirile noastre neplanificate m-a anunțat că pleacă. M-am bucurat pentru el, i-am urat noroc ne-am mai hlizit puțin, ne-am strâns mâinile și ... gata.

După o perioadă, după ce s-a obișnuit acolo, am început să vb pe mess. Ca și în țară, fiecare cu a lui și cu a celuilalt. Probabil că la amândoi ne place să facem conversație. Era și o carte. Arta conversației. Probabil că noi am ajuns să o stapânim. Între noi. Cu alții am oarece dubii.

Apoi probabil că am atins limitele mess-ului. Amândoi cred că scriem mult mai încet decât gândim și spunem o prostie. Lentoarea internetului a devenit frustrantă așa că am pus frână. Lățimea de bandă a conexiunii la internet nu era nici pe sfert cu lățimea de bandă a prostiilor din capul nostru.

Apoi a început ritualul venirilor lui în țară. Amândoi ne întâlnim fără soții, pe teren neutru (adica la nici unul acasă, chiar dacă ne-am vizitat în limita obligatorie a socializării) parcă pentru a ne proteja ”relația” de influențe externe, implicații, complicații și explicații inutile legate de glumele noastre pe care uneori pare că nu le înțelegem  decât noi.

Ne întâlnim la mall, pe hol, mergem la o cafea, eventual o pizza și începem.

Evident deschiderea ”jocului” este compusă din clasicul ce ai mai făcut, cum o mai duci (sau ai lăsat-o jos), ce mai face familia sau ce îți mai face familia (ție). Încheiem acest debriefing  cam în 30 de minute.

Și apoi începe show-ul. Adica, bârfim. Pe toți și pe toate. Uneori bârfim academic, filozofic, politic, social. Alteori bârfim organic, din ficați, din rinichi, suculent. Apoi râdem de noi. Fiecare de el dar și de celalalt. Într-un mod colegial, amical. Ne înțelegem și ne acceptăm ironiile. Știm că sunt făcute doar pentru a nu ne ieși din mână. Un fel de sparring verbal. Fără miză, fără câștigător.

După 3, 4 sau chiar 5 ore, obosim. Încep la amândoi (ca prin minune) să sune telefoanele, care până atunci au tăcut. Suntem chemați fiecare de obligațiile lui.

Ne strângem mâinile, ne luăm la revedere și uneori ne batem americănește cu palma pe spate spunându-ne alternativ că arătăm bine în ciuda firelor de păr alb și a stratului adipos depus pe ici pe colo.

Apoi fiecare pleacă.

Și sunt convins că și el, ca și mine, nu stă cu sufletul la gură până la următoarea întâlnire. Fiecare are viața lui.

 Asta până la următoarea vizită când și eu voi fi bucuros să îl întîlnesc și sper că și el (că altfel nu m-ar suna să ne întâlnim).

Mistica sexuală a poporului român

Am 42 de ani (în buletin, că în cap mai am până să mi-l dea), deci deja sunt old fashion dar nu sunt pudibond. Îmi place sexul, vorbesc despre el și îi urmăresc evoluția uneori pe canalele XXX pentru a fi la curent cu ce e în ”trend”.

Am o înclinație către limbi (era să menționez pe cineva că mă pricep, dar mă cenzurez). Partea proastă când ai o astfel de ”abilitate” chiar și necultivată cu acte în regulă, cum e cazul meu, este că sesizezi ”penetrarea” pe care o suferă exprimarea ”orală” a generației MTV atât în limba lui Decebal combinată cu a lui Traian cât și a lui Shakespeare.

Probabil că nu m-ar deranja, dar de când mi-a distrus un bou mașina, am început din nou să mă ”frec” pe stradă și în autobus de cei care sigur nu îmi vor plăti pensia dar și mai în etate.

Ascutând involuntar, ba chiar și forțat (chiar uneori violat auditiv datorită volumului) am ajuns la o concluzie.

Poporul român s-a integrat sexual perfect în absolutul afirmării sexualității internaționale.

Am reușit să updatăm ”folclorul” național, populat de posesiunile mistice ale mamelor (Dumnezei, cruci, arhangheli, etc.) cât și dorința de a o cunoaște intim pe acestea (evident fiecare pe a altuia) cu o imagine nouă, ”open minded” despre God, respectiv OMFG (Oh My Fucking God). Neavând studii, înclinația mea de a traduce este de felul următor ”Oh D-zeul meu f...tăcios”. Bănuiesc, că pentru cineva cu studii și din Ardeal, traducerea ar fi ”Oh f..tăte D-zău”. În ambele traduceri cât și în originalul în engleză, se atribuie lui D-zeu o serie de calități umane, respectiv erecția cât și apetitul sexual (evident dumnezeiesc). Deasemenea, după utilizare, se pare că orientarea sexuală este nedefinită, el ”rezolvând” persoane de ambe sexe.

O altă ”realizare” a lumii sexuale moderne care a pătruns în România este capacitatea indiferent de sex de a realiza penetrarea (cel mai adesea la nivel bucal) în mod repetat și oriunde.

Când am auzit prima oară câteva domnișoare (necolorate) că își execută (fără a se supăra una pe alta, de unde am dedus că e o activitate liber consimțită) o anume activitate sexuală care presupunea existența unui alt organ (în afară de creier) decât cel care le definea, am încercat să găsesc cu privirea un ”dildo” care să se plimbe de colo colo. Deziluzionat că această activitate părea să rămână doar într-un fel de spațiu virtual, am abandonat cercetarea (antropologică) și mi-am întors privirea și timpanul în alt sector al autobusului.

Aici, surpriză, două doamne mai în etate (recunosc, neîmbrăcate nici pe departe de la Dior, ci mai mult de la Dihor) și evident cu mai multă experiență de ”viață”, erau angajate într-o activitate escatologică, observând fiecare dieta (cu fibre sau nu) celeilalte.

Nu am așteptat mult și în acest joc erotic s-a prins și șoferul, care excitat de un Mercedes, a pus o frână bruscă și a încercat să inițieze o relație intimă cu crucea mamei șoferului de mașină mică (dar scumpă).

După aceea timp de 2 stații de autobus, șoferul excitat a tot încercat să prindă și să copuleze Mercedesul, lansând către acesta o serii de propuneri romantice. Evident că refuzat și incapabil să se elibereze de stres, șoferul a făcut un ultim enunț oral de genul ”dacă nu-mi urează nimeni, măcar eu să-mi”, respectiv ”să-mi bag p..la”. Zis și făcut, punând o frână de jumătate dintre călători au participat și ei la actul său copulator.

Se pare că excitația șoferului s-a transmis și unor călători, aceștia manifestându-și vocal disponibilitatea de a se angaja alături sau împreună cu șoferul într-un act sexual. Un student, dorind să impresioneze cu cunoștințele sale a lansat un ”fuck you”, un bătrân cu ultimele puteri (probabil ajutat de Viagra) și-a manifestat dorința de a o cunoaște intim pe mama șoferului, iar un cetățean mai de la ”country” și cu înclinații zoofile a enunțat foarte condescendent ”să te f..t băi boule”.

Oricum, se pare că ofertele călătorilor nu au trezit interesul șoferului, întrucât, aparent satisfăcut, și-a continuat drumul.

În final, am ajuns unde trebuia să cobor, ceea ce am și făcut.

Am mers nici 5 metri și un domnișor și o domnișoară, m-au depășit, povestindu-și ce au făcut cu o seară în urmă. El îi spunea ei ”Dragă, să-mi bag p..la, ce proastă e p...zda de sorta. Am fost aseara la mall și am vrut să mâncăm o pizza și să bem o bere. Da ea, de p...zda proastă ce e, zice că nu poate că e deranjată la burtă și se c..că pe ea. Și eu i-am zis, că ce p..la mea, mă doare în c..r de asta, că mie mi-e foame și dacă ea nu vrea, să se ducă să se f..tă că eu n-am timp de p..zde tâmpite”. La care domnița răspunde duios, ”Lasă iubi, că dacă e proastă, o să sugă p..la la toți mârlanii și o să meargă numa cu autobusul”. După care s-au urcat într-un Mertzan și au plecat în trombă.

În concluzie, ca să nu mai ”reproduc” chiar toate conversațiile de acest fel din acea zi, se pare că poporul român, indiferent de vârstă, sex, pregătire, bani, etc. pare să își fi îmbunătățit viața sexuală și și-o manifestă liber, fără complexe și nediscriminatoriu.

Ce mă îngrijorează este faptul că această activitate sexuală remarcabilă presupune o erecție continuă. Iar pentru cei care nu cunosc, acest lucru presupune că la creier ajunge destul de puțin sânge, din ce în ce mai puțin.

Ieri, AZI și mâine

        Probabil că subiectul despre care scriu acum este cunoscut unora iar altora deloc. Oricum, el nu este (cel putin pentru mine) ceva inedit, dar sper să fie mai inedit modul de abordare.

         Subiectul pe care îl voi trata este modalitatea cum fiecare dintre noi reacționează la propria viață.  

         Motivația de a scrie despre acest subiect o reprezintă numărul din ce în ce mai mare de oameni care par a nu-și mai găsi locul în propria viață și care caută răspunsuri în afara banilor, a poziției sociale, a supraviețuirii de pe o zi pe alta și cărora societatea nu le mai oferă răspunsuri, motivații și siguranță prin lipsa unor valori și repere. În general acești oameni trăiesc marcați de trecut, îngroziți de necunoașterea viitorului și astfel prea obosiți pentru prezent.

         Sunt convins că unii vor spune că astea sunt prostii, că trebuie doar să-ți trăiești viața ”la maxim”, ce atâta filosofie.

         Acelora le spun să aștepte să împlinească 25 de ani (adica să ”consume” o treime din viață și să realizeze acest lucru) sau dacă sunt niște ”spirite puternice” să aștepte vârsta de 40. Și apoi vom mai vorbi.

           Abordarea mai inedită a subiectului își are originea în studierea artelor marțiale de către subsemnatul și translarea unor lucruri înțelese acolo în viața de zi cu zi.  

Despre om

        Mulți oameni consideră că diferența dintre ei și celelalte viețuitoare de pe Pământ o reprezintă mintea, respectiv dimensiunea sa, numărul de circumvoluțiuni și alte chestii anatomice. Într-o anumită măsură acest lucru este adevărat, dar nu în totalitate.  

        Diferența cea mai mare o reprezintă de fapt ceea ce poate face omul cu acest organ, la ce folosește această ”unealtă” și în final ce ”produce”.  

        O altă diferență între oameni și celelalte viețuitoare cred că o reprezintă capacitatea omului de a crea (evident cu mintea) un concept propriu doar sie însuși și anume ”fericirea”. Pentru fiecare dintre noi ea este diferită ca și sursă generatoare, însă noi toți o căutăm toată viața. Fericirea evoluează odată cu noi și unii nu o ating niciodată, alții nu realizeză că au atins-o iar alții o ating și câteodată reușesc să o păstreze.  

Ceea ce este important, este faptul că fericirea este individuală și rămâne un concept relativ abstract creat de mintea noastră.

        ”Fuga” noastră zi de zi după fericire este iar unul dintre lucrurile care ne fac unici. Dacă împărțim cu celelalte viețuitoare instinctul de supraviețuire reflectat în nevoia de siguranță, asigurarea mâncării, reproducere, etc., noi adăugăm acestora căutarea fericirii.

          Cam acestea sunt, din punctul meu de vedere, lucrurile care ne diferențiază de celelalte specii.

Despre emoții și sentimente

         Din momentul în care devenim conștienți de noi și lumea înconjurătoare, suntem prinși într-un vârtej de emoții și sentimente. Ne iubim mama, tatăl, fratele. Ne place sau ne displace să fim împreună cu X. Plângem când ne sunt refuzate lucruri. Ne bucurăm când primim ceea ce dorim. Suferim când suntem respinși. Urâm când suntem răniți. Ne este frică când suntem amenințați. 

         Se poate spune că omul, spiritual sau la nivel psihic, este format doar din emoții și sentimente.

        Ca posibilă definiție, se poate spune că emoțiile sunt prima interpretare, primul răspuns al minții la stimulii exteriori, aproape instantaneu cu aceștia. Emoțiile generează în urma unei analize mentale posteveniment sentimentele. Acestea sunt analize mai profunde ale creierului în legatură cu un eveniment din viața noastră.

Orice hotărâre sau alegere facem în viață are la bază o emoție și implicit un anume sentiment. Oricât de logici am crede că suntem în luarea unei decizii, aceasta are la bază (chiar dacă foarte îndepărtat în urmă) o emoție care ne-a ”educat” creierul. Chiar dacă susținem că experiențele anterioare, educația sau instruirea sunt cele care ne ghidează în privința unei alegeri, catalogarea unei experiențe sau informații ca fiind pozitivă sau negativă a fost făcută tot prin prisma unei emoții.

          Personal nu cred că există cu adevărat decizii sau hotărâri luate ”la rece”, imparțial.

          Căutarea ”fericirii” este la bază tot încercarea atingerii unui complex de emoții și sentimente cărora noi le-am pus această etichetă.

Despre timp

        Timpul este un alt concept preponderent abstract, creat de către mintea omului și transpus de către acesta în realitate, fără a fi de fapt ceva palpabil. Dacă în vechime, asemeni tuturor viețuitoarelor, oamenii reacționau la schimbările anotimpurilor sau la alternanța zilei cu noaptea, astăzi omul are niște măsuri de contorizare și împărțire a ”timpului” concretizate în secunde, minute, ore. Iar acestea au la bază studierea rotației Pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui.  

          Suntem astfel educați să ne trăim și măsurăm viețile în funcție de niște repere și constante, abstracte în final, datorită diferenței foarte mari dintre noi, ca persoane și Soare ca astru, sau Pământ ca planetă.

          Scoțând momentan din discuție ”conștientul”, mă îndoiesc de faptul că Soarele își contorizează timpul în secundele sau minutele noastre. Și, probabil suntem singurele animale care își ”contorizează” existența și o mai și compară cu ceilalți ca durată. Mă îndoiesc de faptul că un câine sau un elefant știe câte zile, luni sau ani are.

       Toate vietățile EXISTĂ ACUM și AICI. Numai noi, oamenii ne inventariem trecutul și avem orgoliul să considerăm că ne creem viitorul, uitând să trăim prezentul.

        Rezumându-mă, ca termeni de discuție, doar la timp, emoții și sentimente, se poate observa că de fapt toate acestea sunt niște ”creații” abstracte ale minții, aplicate realității și ca atare mintea este ”vinovată” de tot ce ni se intâmplă.

        Totuși mintea mai reușește să facă niște lucruri și anume să își ”amintească” și să ”anticipeze”. Altfel spus, mintea oscilează tot timpul între trecut și viitor, creând prognoze și scenarii privind ce v-a fi, bazat pe ceea ce a fost.  

         Enunțat strict astfel, nu se poate spune că face ceva greșit. În final ar trebui să învățăm din greșeli și să nu le mai repetam.  

       Din păcate mintea nu reușește să facă aceste lucruri strict faptic. Atunci când își aduce aminte un eveniment din trecut ea aduce împreună cu el și emoția sau sentimentul care a făcut evenimentul să rămână fixat în memorie. Și mai mult decât atât, într-o fracțiune de secundă retrăiește acel eveniment cu tot cu emoțiile din acel moment.

       Atunci când mintea privește în viitor, anticipând un eveniment, creând scenarii despre cum se va desfășura acel eveniment, ea anticipează inclusiv emoțiile, făcând analogii cu evenimente din trecut. Aici, mintea greșește (fără voia ei), întrucât retrăirea sau anticiparea unei emoții sau a unui sentiment consumă foarte multă energie psihică, altfel spus, în termeni moderni generează stres.

         Ca să fiu, sper mai bine înțeles, am să vă descriu o anumită situație din acest punct de vedere.

        Ați jucat fotbal în copilărie. Și la un moment dat ați fost lovit de o minge în față. Prima oară în viața dumneavoastră. Înainte de a simți durerea, într-o milionime de secundă, a fost frica generată de un eveniment nou pe care creierul nu îl putea controla. În următoarea milionime de secundă a fost durerea. Un stimul pe care creierul l-a indentificat imediat ca neplăcut. Ca atare, în memorie, evenimentul respectiv a fost catalogat ca fiind de evitat în primul rând din cauza fricii și apoi a posibilului pericol identificat prin durere.

          După 20 de ani jucați din nou fotbal. Sunteți adult. Puteți judeca ”la rece” ce pagube sau ce pericol reprezintă o minge primită în față. Știți chiar și cum puteți anula efectul loviturii. Și totuși veți juca mult mai precaut, mai atent la toate mingile care ar putea să vă lovească în față. Veți ezita să interveniți în multe faze pentru a nu fi loviți.

         Acest lucru se întâmplă din cauza minții care aduce din trecut experiența neplăcută împreună cu emoția sau sentimentele trăite atunci și le proiectează în viitor, anticipând și astfel, frânând sau chiar blocând prezentul.

         Idealul este ca mintea să nu anticipeze (retrăind și proiectând niște emoții din trecut) ci să se adapteze.

         Fiecare dintre noi acceptăm la nivel de enunț faptul că nu poți modifica trecutul și nici controla viitorul. Astfel că singurul lucru care este în puterea noastră de schimbare este prezentul. Și acest prezent nu este nici azi, nici mâine și nici ora și nici minutul acesta, este secunda aceasta. Fiecare secundă trecută nu poate fi schimbată iar secunda ce va să vină nu poate fi controlată.

       Cineva ar putea spune că este imposibil să trăiești doar clipa și să nu faci planuri sau să nu îți aduci aminte.

        Evident că acest lucru nu este posibil. Ideea este de a încerca să nu retrăiești sau să anticipezi emoții.  

      Atunci când ne facem planuri pentru viitor pe baza unor experiențe trecute, evitați să retrăiți acel eveniment din punct de vedere emoțional. El este un fapt care nu poate fi modificat. Cum ar fi ca toți românii atunci când citesc despre Mihai Viteazul, cum a fost descăpățânat, să trăiască din nou și din nou emoțiile celor care au fost acolo. Și la fel cu Vlad Țepeș, Brâncoveanu, etc..

        Viața de până acum o secundă este istorie. Istorie personală a fiecăruia, dar totuși istorie.  

        Anticipând viitorul pe baza trecutului, din punct de vedere emoțional, este cel mai rău lucru. Cel mai mare consumator de energie. Consumul acesta de energie ne blochează deciziile de astăzi pentru a evita suferințele prezumtive din viitor. Ne taie aripile și curajul de a încerca, experimenta, risca. În esență ne limitează experiențele și chiar liberul arbitru.

          Este adevărat că orice acțiune, orice alegere, orice hotărâre pe care o luăm are un efect în viitor. Dar nu este necesar ca acesta să fie unul negativ sau să genereze suferință.  

           Paradoxal, majoritatea oamenilor, atunci când își fac planuri legate de viitor nu anticipează decât într-un procent foarte mic, aproape infim, emoțiile pozitive legate de acțiunile lor.

          În mod ideal, nici previzionarea pe baza unor emoții pozitive nu este de dorit. Totuși, utilizarea unor emoții pozitive este mai bună, întrucât ele generează acțiuni în locul blocajului.

           Orientalii vizualizează viața ca un simbol Yin Yang.

         În stânga este yang, o jumătate de cerc alb cu un punct negru. El simbolizează trecutul, ceea ce cunoaștem și experiențele trecute. Punctul negru reprezintă ceea ce nu cunoaștem din trecut sau evenimente de care nu suntem conștienți dar ne-au influențat.

          În dreapta este yin, o jumătate de cerc negru cu un punct alb. El simbolizează viitorul, ceea ce nu cunoaștem și experiențele viitoare. Punctul alb reprezintă ceea ce putem anticipa din viitor într-un moment dat.

           Prezentul este linia, conturul șerpuit, generat de cele două jumătăți, atât de efemer încât nici nu e trasat. Ea nu este dreaptă, ci ondulată, pentru că noi, oamenii ne adaptăm la viitor acceptând trecutul. Nu ne zbatem, nu ne războim cu nimeni. Ne adaptăm. Nu suntem o linie dreaptă. Viața noastră nu e o linie dreaptă, o axă din trecut trecând prin prezent și pierzându-se în viitor.  

         Acolo te afli tu, acum, când citești aceste rânduri. Atunci când cobori pagina pentru a mai citi o propoziție. Poate peste o secundă, vei închide pagina de internet și calculatorul. Poate vei coborâ să duci gunoiul sau să cumperi pâine. Poate va suna telefonul și ți se va propune să fii președinte sau vei fi anunțat că te-au dat afară de la serviciu.

           Nu știu. Și nici tu nu știi. Și nimeni nu știe.

         Habar nu am ce ai făcut acum 5 minute, când ai început să citești ce am scris eu. Nici nu mă interesează.
        Crezi că te definesc cele 5 minute de care eu nu știu? Crezi că ele ți-au schimbat ziua de mâine?  

        Nu știi. Și nici eu nu știu.

        Unii vor spune că mă contrazic legat de ”trăiește clipa”. Este o diferență între a ”trăi clipa” nebunește, fără să-ți pese de ceilalți și chiar de tine și a ”trăi clipa” conștient de efectele a ceea ce faci și așteptând viitorul fără frică.

         Practicanții de arte marțiale învață de la profesor (dacă au noroc de un astfel de profesor!) ca atunci când luptă să nu anticipeze o anumită ”schemă” a adversarului, construindu-și scenarii cu ce vor face dacă.... Ei se antrenează pentru a recunoaște și a se adapta foarte repede la CE FACE adversarul și nu CE AR PUTEA FACE sau CE A FĂCUT acum 5 secunde.  

         Dacă blocăm o lovitură care nu a fost executată sau o lovitură dată acum jumătate de secundă, oricât de corect ar fi blocajul nostru el nu își v-a îndeplini scopul. Trebuie să ne apărăm atunci când suntem loviți, nici mai înainte și nici mai târziu.

         Deasemenea, dacă într-o luptă anterioară am fost loviți în nas, nu trebuie să lăsăm frica să ne conducă în luptele ulterioare și să ne supraapărăm nasul, lăsând ficatul descoperit. Trebuie să ținem minte cum s-a întâmplat și să reacționăm corect DACĂ și ATUNCI CÂND se întîmplă.

         Asemeni lui Scarlett O'Hara pot să îți spun: ”E și mâine o zi!” și îndrăznesc să o completez. Ei și ce? Doar azi contează, acum și aici. Trebuie să FII atunci când se întâmplă viața ta. Trebuie doar să te sincronizezi cu secunda asta. Apoi cu următoarea și tot așa. Și multe lucruri minunate se vor întîmpla.  

No fucking shit!

O situație ”amuzantă” mi s-a întîmplat aproximativ cu două săptămâni în urmă.

Ca orice întreprinzător privat am ajuns, ca în fiecare lună sau la 3 luni sau la 6 luni sau la sfîrșitul anului fiscal, să mă duc și să depun ”bucătăria internă” a afacerii mele la un ghișeu. În acest fel statul (care nu a ridicat nici un deget pentru mine și nici nu a investit nimic în firma mea) să știe exact cu cine am contracte, câți bani îmi aduc aceste contracte, câți bani investesc în hârtie igienică, capse, scaune, toner sau catering.

Nu dezvolt mai mult subiectul acum, ci il voi aborda într-una din zilele când ma voi întoarce de la un astfel de rând. Voi fi mult mai suculent....

Revenind la rândul meu, trebuie menționat faptul că erau 5 ghișee. Ora 8,30. Relațiile (sexuale) ale Ministerului de Finanțe cu contribuabilul începeau la 8. Alegerea orei mi se păruse strategică, funcționarele avuseseră timp să bea cafeaua, să își verse nervii pe primii cinci și își intraseră în mână. M-am uitat rapid și am selectat rândul cel mai aproape de ieșire.... habar nu am de ce l-am ales tocmai pe ăla întrucât s-a dovedit că era cel mai lent... amicul Statler ar spune ”Neh Karma” sau soarta... Probabil l-am ales din reflexul de a ocupa un loc cât mai rapid, astfel încât să le-o iau înainte celor care galopau pe scări către ghișee, sau subconștientul îmi dictase să aleg cel mai apropiat loc de ieșire pentru momentul când îmi va veni să-mi iau câmpii.

Se pare că ambele supoziții ale mele erau greșite, atât cea legata de funcționarele de la ghișeu cât și cea legată de faptul că voi avea vreun avantaj față de cei din urma mea. Deci, alegerea se baza pe intuiția subconștientului legată de luarea câmpilor...

Toti cei de la rânduri ne măsuram gențile, sacoșile, rucsacele sau bibliorafturile (în unele cazuri), mai ales a celor din fața noastră. Pentru cei care nu stiu (i-a ferit D-zeu de o astfel de cunoaștere), mărimea sau grosimea obiectelor menționate semnalizează pentru cunoscători cam cât au de stat. Acest lucru se datorează firmelor de contabilitate care au 10, 20, 50 de clienți și care, pentru fiecare dintre ei, pot depune minim câte 3 feluri de declarații iar în unele cazuri chiar mai multe. Înmulțiți dvs. .....

Prima mea analiză (naivă, cum s-a dovedit mai târziu... mult mai târziu) mi-a oferit o estimare de 2 ore, MAXIM 2 ore jumate.

Acum, se punea problema ce să fac 2 ore jumate, stând pe loc, având ca ambient doar niste pereți albi sau gri, cu afișe pe care scrie că ”aici nu se primesc atenții”, ”corupția și șpaga e pedepsită de lege”, ”ANAF este alături de tine”.... Pe afișul ăsta cineva (un revoluționar, desigur) scrisese subțire cu pixul ”și te F... e din orice poziție”...... Primele 5 minute am personificat și vizualizat ANAF-ul ca pe o blondă cu sâni mari și picioare lungi.... după o jumătate de oră ANAF-ul era în mintea mea un sadic cu bici care.... Mi-am dat două palme mentale și am avansat un micron...

Am uitat să spun că în ziua aia era foarte cald. Datorită restructurării și micșorării de bugete, în sală  nu era aer condiționat, numai în birouri și în spatele ghișeelor, separate de noi printr-un geam (banuiesc de tip securit sau antiglonț, deasemenea binecuvântat la inaugurare de mitropolit împotriva blestemelor și a practicilor woodoo în care contribuabilii de la rânduri transformați în zombi, în lipsa păpușilor necesare,  se pot înțepa unul pe altul sau să-și rupă unul altuia câte o mână... o iau razna rememorând).

Am identificat tactica cu lipsa aerului și căldura teribilă însoțită de mirosul de transpirație amestecat cu parfumuri mai mult sau mai puțin fine, ca o metodă clară de a aduce contribuabilul în situația de a declara TOT, chiar și profitul nerealizat, numai să scape.

După ce l-am invocat mental cam 1 oră pe D-zeu (ajungând la el, ca să zic așa pe linie ierarhică) să facă ceva pentru  ca rândul să meargă mai repede, am realizat că incinta era în mod sigur Good proof sau nici chiar el nu avea curajul să intre aici. În definitiv acolo era iadul nostru personal, iar D-zeu respectă liberul arbitru.

Eram în același loc +5 cm față de locul inițial.

Ce să fac? Ce să fac? Pe Shakespeare îl lăsasem acasă, Dama cu Camelii era cu trei oameni în fața mea.... Codul Fiscal nu avea rost să-l citesc pentru că e trecător și intră în categoria SF sau Fantasy....

Apple IPad nu am...

Am hotărât să-mi aduc aminte din ce am mai citit. În ultima vreme domna mea m-a alimentat cu cărți ”instrucționale” care să îmi schimbe viața (teoretic în bine), care să-mi îmbunătățească skill-urile. Printre cărțile respective era una scrisă de unul Alan Pis (sunt român, scriu cum se aude!)... ceva cu limbajul trupului. Cât am citit-o (interesantă carte) tot am așteptat să aibă un capitol de genul ”Limbajul obscen al trupului” sau ceva asemănător. În trecere menționa ceva de cum se joacă femeile cu părul când flirtează și parcă și ceva de nas și gură. Nope... nimic sexual din păcate. Pis ăsta a stat prea mult prin birouri. Totuși, am zis să-i dau o șansă.

Am mai înaintat 0,5 cm și am început să studiez menajeria din care faceam și eu parte.

Femei, fete (dacă le credeai pe cuvânt), bărbați (identic, dacă era să-i crezi pe ei) și eu (refuz să mă cataloghez). Vârsta era cuprinsă de la 19 ani până la contabilii cu experiență care veniseră săracii cu aparatul de oxigen și intravenoasele după ei. Poate nu erau chiar așa de bătrâni... unii mai aveau câte o sclipire în ochi... Ăia cred că aveau maxim 80 de ani, deci plini de viață încă și în putere (ce face sărăcia din om săracul!).

Mi-am întors privirea de la ce urma să ajung (chiar dacă nu-s contabil), am mai scheunat mental un ”Ajută-mă Doamne”, uitând că aici nu am semnal, și mi-am întors fața deja asudată și probabil congestionată către tânăra generație de contabili aflată cu două persoane în fața mea.

Mda, deja era altceva.

Nu aveau varice, fustele erau hăăăt deasupra genunchilor, bata fustelor lăsa să se vadă chilotul de dantelă și ceva din ”linia vieții”, sânii lipsiți de sutiene împingeau în sus către noi culmi ale profitabilității.... Eeeehhh.... Clar, generație născută cu calculatorul, cu Win Mentor și Ciel, nu adună cu creionul pe hârtie...

Ca la TV când faci ”surf” pe canale, căutând ceva bun după imagine, m-am oprit și am lăsat și sonorul să fie perceput de creierul deja lichefiat.

Fetele vorbeau! Între ele, cu alte femei, și uneori cu câte un bărbat.

Una dintre ele mi-a atras atenția (bineînțeles datorită look-ului). Blonduță, îmbrăcată cum am descris mai sus. Se întreținea cu două contabile adevărate, cu experiență de peste 90 de kg. Foarte amabilă în exprimare, tocmai le informa că ea este abia angajată de pe băncile facultății secția aia de unde ieși contabil, și nu prea știe exact ce e cu toate formularele astea, și hihihi și hahaha... și făcea cunoștință  cu contabilele mămoase, întinzând o mână cu palma înclinată cu vârful degetelor în jos și pronunțând plină de entuziasm ”încântată”, ”sunt fericită că vă cunosc”.... (privind în urmă, o bănuiesc ca fiind agent dublu ANAF).

Discuțiile erau variate de la contul 5121, taxe și impozite, amenzi primite, șpăgi sugerate fără a fi numite în clar.... Probabil că primele 2 ore domnișoara rezistase, limbajul și entuziasmul fuseseră sub control... totuși trecuseră 3 ore juma... căldura își făcuse efectul și asupra ei.

Și astfel, în mijlocul unei prelegeri despre returnarea de TVA, domnișoara având pe chip încă ”încântarea” și ”fericirea” , interesul și înțelegerea subiectului... scoate un foarte clar și plin de intonație suavă... Citez:”Really? No fucking shit?”.

Generația veche de contabili poate nu știe engleza dar eu, necontabil și aflat oarecum între cele două generații, am înțeles ce spusese, mai ales că apoi a mai repetat-o de vreo 3 ori.

Privind în urmă la experiența respectivă, abia aștept următoarea depunere de bilanț, sau de formular 100, 100 virgula 2 sau ce dracu o mai inventa ăștia. Și dacă va fi să îmi găsesc sfârșitul în fața ghișeului de la ANAF, Trezorerie, Administrație Financiară, Poliție, Pașapoarte, Permis auto, Spital... cer solemn ca pe piatra de la căpătâi să îmi scrieți... ”No fucking shit!”