Nu cu foarte multă vreme în urmă m-am reîntâlnit cu un amic.
Un amic cum probabil au mulți dintre români, respectiv unul care a reușit să o taie din românica (nu scriu cu R mare intenționat, nu de incult sau din graba tastării).
Îl păstrez în categoria ”amic” pentru că am devenit superstițios după ce am avut o grămăjoară (nu o grămadă) de prieteni și aproape toți mi-au demonstrat ce înseamnă cu adevărat să fii ”prieten” de nici nu ne mai vorbim. Așa că mai bine catalogat amic. Sper din tot sufletul să nu se supere și să îmi înțeleagă justificarea logicii mele ultra torsionate și răsucite.
Cum am ajuns amici... Ciudat. Adica, așa cum știu acum că suntem amândoi. Sau nu...
Dacă mai țin bine minte, punctul inițial de ”contact” l-au reprezentat artele marțiale în adolescența noastră, adică pe vremea lui Ceașcă. Ca în orice ”relație”, primii pași nu îmi mai sunt clari în memorie, iar astăzi în mod sigur nu mai contează.
Ne-am reîntânit în Arad, în armată. Pe vremea noastră, armata era obligatorie și practica era ca cei din Moldova să meargă în Ardeal și prin permutări, identic celelalte zone. Dacă aveai pile făceai armata ”acasă”, adică pe o rază de 3-4 ore cu trenul față de casă. Noi nu am avut. Pile.
Copii ”inculți” (adică nu intrasem la facultate) nu am făcut armata la termen redus ci la termen complet, ba chiar prelungit pentru că....
În unitate, fără a ne întâlni prea des (el era la infanterie iar eu la transmisiuni), faptul că ne cunoșteam și eram din același oraș ne-a mai apropiat cu un pas.
Apoi am venit acasă.
Apoi a căzut Ceaușescu.
Apoi a venit Iliescu.
Apoi....
În acest timp ne mai întâlneam pur întîmplător și mai schimbam impresii, opinii sau vorbeam de aiurea.
Acum știu că amândoi aveam niște situații familiale destul de asemănătoare. Amândoi suntem nemulțumiți în general (poate el puțin mai puțin acum). Amândoi suntem destul de sarcastici și ironici (așa cum banuiți, cu ceilalți, dar nu fără motiv). Amândoi am citit mult și multe. Amândoi avem opinii și păreri puternice în legatură cu tot și cu toate. Amândorura nu ne place să bem, să mergem la meci și fotbalul în general. Nu vorbim urât și nu înjurăm decât în caz de strictă necesitate. Urâm violența dar ne-am obișnuit cu ea că e uneori necesară.
Paradoxal nu interferam cu nimic în activitatea celuilalt. Aveam foarte, foarte puține cunoștințe comune.
Nu îmi datoreză nimic și nici eu lui.
La una dintre întâlnirile noastre neplanificate m-a anunțat că pleacă. M-am bucurat pentru el, i-am urat noroc ne-am mai hlizit puțin, ne-am strâns mâinile și ... gata.
După o perioadă, după ce s-a obișnuit acolo, am început să vb pe mess. Ca și în țară, fiecare cu a lui și cu a celuilalt. Probabil că la amândoi ne place să facem conversație. Era și o carte. Arta conversației. Probabil că noi am ajuns să o stapânim. Între noi. Cu alții am oarece dubii.
Apoi probabil că am atins limitele mess-ului. Amândoi cred că scriem mult mai încet decât gândim și spunem o prostie. Lentoarea internetului a devenit frustrantă așa că am pus frână. Lățimea de bandă a conexiunii la internet nu era nici pe sfert cu lățimea de bandă a prostiilor din capul nostru.
Apoi a început ritualul venirilor lui în țară. Amândoi ne întâlnim fără soții, pe teren neutru (adica la nici unul acasă, chiar dacă ne-am vizitat în limita obligatorie a socializării) parcă pentru a ne proteja ”relația” de influențe externe, implicații, complicații și explicații inutile legate de glumele noastre pe care uneori pare că nu le înțelegem decât noi.
Ne întâlnim la mall, pe hol, mergem la o cafea, eventual o pizza și începem.
Evident deschiderea ”jocului” este compusă din clasicul ce ai mai făcut, cum o mai duci (sau ai lăsat-o jos), ce mai face familia sau ce îți mai face familia (ție). Încheiem acest debriefing cam în 30 de minute.
Și apoi începe show-ul. Adica, bârfim. Pe toți și pe toate. Uneori bârfim academic, filozofic, politic, social. Alteori bârfim organic, din ficați, din rinichi, suculent. Apoi râdem de noi. Fiecare de el dar și de celalalt. Într-un mod colegial, amical. Ne înțelegem și ne acceptăm ironiile. Știm că sunt făcute doar pentru a nu ne ieși din mână. Un fel de sparring verbal. Fără miză, fără câștigător.
După 3, 4 sau chiar 5 ore, obosim. Încep la amândoi (ca prin minune) să sune telefoanele, care până atunci au tăcut. Suntem chemați fiecare de obligațiile lui.
Ne strângem mâinile, ne luăm la revedere și uneori ne batem americănește cu palma pe spate spunându-ne alternativ că arătăm bine în ciuda firelor de păr alb și a stratului adipos depus pe ici pe colo.
Apoi fiecare pleacă.
Și sunt convins că și el, ca și mine, nu stă cu sufletul la gură până la următoarea întâlnire. Fiecare are viața lui.
Asta până la următoarea vizită când și eu voi fi bucuros să îl întîlnesc și sper că și el (că altfel nu m-ar suna să ne întâlnim).