O situație ”amuzantă” mi s-a întîmplat aproximativ cu două săptămâni în urmă.
Ca orice întreprinzător privat am ajuns, ca în fiecare lună sau la 3 luni sau la 6 luni sau la sfîrșitul anului fiscal, să mă duc și să depun ”bucătăria internă” a afacerii mele la un ghișeu. În acest fel statul (care nu a ridicat nici un deget pentru mine și nici nu a investit nimic în firma mea) să știe exact cu cine am contracte, câți bani îmi aduc aceste contracte, câți bani investesc în hârtie igienică, capse, scaune, toner sau catering.
Nu dezvolt mai mult subiectul acum, ci il voi aborda într-una din zilele când ma voi întoarce de la un astfel de rând. Voi fi mult mai suculent....
Revenind la rândul meu, trebuie menționat faptul că erau 5 ghișee. Ora 8,30. Relațiile (sexuale) ale Ministerului de Finanțe cu contribuabilul începeau la 8. Alegerea orei mi se păruse strategică, funcționarele avuseseră timp să bea cafeaua, să își verse nervii pe primii cinci și își intraseră în mână. M-am uitat rapid și am selectat rândul cel mai aproape de ieșire.... habar nu am de ce l-am ales tocmai pe ăla întrucât s-a dovedit că era cel mai lent... amicul Statler ar spune ”Neh Karma” sau soarta... Probabil l-am ales din reflexul de a ocupa un loc cât mai rapid, astfel încât să le-o iau înainte celor care galopau pe scări către ghișee, sau subconștientul îmi dictase să aleg cel mai apropiat loc de ieșire pentru momentul când îmi va veni să-mi iau câmpii.
Se pare că ambele supoziții ale mele erau greșite, atât cea legata de funcționarele de la ghișeu cât și cea legată de faptul că voi avea vreun avantaj față de cei din urma mea. Deci, alegerea se baza pe intuiția subconștientului legată de luarea câmpilor...
Toti cei de la rânduri ne măsuram gențile, sacoșile, rucsacele sau bibliorafturile (în unele cazuri), mai ales a celor din fața noastră. Pentru cei care nu stiu (i-a ferit D-zeu de o astfel de cunoaștere), mărimea sau grosimea obiectelor menționate semnalizează pentru cunoscători cam cât au de stat. Acest lucru se datorează firmelor de contabilitate care au 10, 20, 50 de clienți și care, pentru fiecare dintre ei, pot depune minim câte 3 feluri de declarații iar în unele cazuri chiar mai multe. Înmulțiți dvs. .....
Prima mea analiză (naivă, cum s-a dovedit mai târziu... mult mai târziu) mi-a oferit o estimare de 2 ore, MAXIM 2 ore jumate.
Acum, se punea problema ce să fac 2 ore jumate, stând pe loc, având ca ambient doar niste pereți albi sau gri, cu afișe pe care scrie că ”aici nu se primesc atenții”, ”corupția și șpaga e pedepsită de lege”, ”ANAF este alături de tine”.... Pe afișul ăsta cineva (un revoluționar, desigur) scrisese subțire cu pixul ”și te F... e din orice poziție”...... Primele 5 minute am personificat și vizualizat ANAF-ul ca pe o blondă cu sâni mari și picioare lungi.... după o jumătate de oră ANAF-ul era în mintea mea un sadic cu bici care.... Mi-am dat două palme mentale și am avansat un micron...
Am uitat să spun că în ziua aia era foarte cald. Datorită restructurării și micșorării de bugete, în sală nu era aer condiționat, numai în birouri și în spatele ghișeelor, separate de noi printr-un geam (banuiesc de tip securit sau antiglonț, deasemenea binecuvântat la inaugurare de mitropolit împotriva blestemelor și a practicilor woodoo în care contribuabilii de la rânduri transformați în zombi, în lipsa păpușilor necesare, se pot înțepa unul pe altul sau să-și rupă unul altuia câte o mână... o iau razna rememorând).
Am identificat tactica cu lipsa aerului și căldura teribilă însoțită de mirosul de transpirație amestecat cu parfumuri mai mult sau mai puțin fine, ca o metodă clară de a aduce contribuabilul în situația de a declara TOT, chiar și profitul nerealizat, numai să scape.
După ce l-am invocat mental cam 1 oră pe D-zeu (ajungând la el, ca să zic așa pe linie ierarhică) să facă ceva pentru ca rândul să meargă mai repede, am realizat că incinta era în mod sigur Good proof sau nici chiar el nu avea curajul să intre aici. În definitiv acolo era iadul nostru personal, iar D-zeu respectă liberul arbitru.
Eram în același loc +5 cm față de locul inițial.
Ce să fac? Ce să fac? Pe Shakespeare îl lăsasem acasă, Dama cu Camelii era cu trei oameni în fața mea.... Codul Fiscal nu avea rost să-l citesc pentru că e trecător și intră în categoria SF sau Fantasy....
Apple IPad nu am...
Am hotărât să-mi aduc aminte din ce am mai citit. În ultima vreme domna mea m-a alimentat cu cărți ”instrucționale” care să îmi schimbe viața (teoretic în bine), care să-mi îmbunătățească skill-urile. Printre cărțile respective era una scrisă de unul Alan Pis (sunt român, scriu cum se aude!)... ceva cu limbajul trupului. Cât am citit-o (interesantă carte) tot am așteptat să aibă un capitol de genul ”Limbajul obscen al trupului” sau ceva asemănător. În trecere menționa ceva de cum se joacă femeile cu părul când flirtează și parcă și ceva de nas și gură. Nope... nimic sexual din păcate. Pis ăsta a stat prea mult prin birouri. Totuși, am zis să-i dau o șansă.
Am mai înaintat 0,5 cm și am început să studiez menajeria din care faceam și eu parte.
Femei, fete (dacă le credeai pe cuvânt), bărbați (identic, dacă era să-i crezi pe ei) și eu (refuz să mă cataloghez). Vârsta era cuprinsă de la 19 ani până la contabilii cu experiență care veniseră săracii cu aparatul de oxigen și intravenoasele după ei. Poate nu erau chiar așa de bătrâni... unii mai aveau câte o sclipire în ochi... Ăia cred că aveau maxim 80 de ani, deci plini de viață încă și în putere (ce face sărăcia din om săracul!).
Mi-am întors privirea de la ce urma să ajung (chiar dacă nu-s contabil), am mai scheunat mental un ”Ajută-mă Doamne”, uitând că aici nu am semnal, și mi-am întors fața deja asudată și probabil congestionată către tânăra generație de contabili aflată cu două persoane în fața mea.
Mda, deja era altceva.
Nu aveau varice, fustele erau hăăăt deasupra genunchilor, bata fustelor lăsa să se vadă chilotul de dantelă și ceva din ”linia vieții”, sânii lipsiți de sutiene împingeau în sus către noi culmi ale profitabilității.... Eeeehhh.... Clar, generație născută cu calculatorul, cu Win Mentor și Ciel, nu adună cu creionul pe hârtie...
Ca la TV când faci ”surf” pe canale, căutând ceva bun după imagine, m-am oprit și am lăsat și sonorul să fie perceput de creierul deja lichefiat.
Fetele vorbeau! Între ele, cu alte femei, și uneori cu câte un bărbat.
Una dintre ele mi-a atras atenția (bineînțeles datorită look-ului). Blonduță, îmbrăcată cum am descris mai sus. Se întreținea cu două contabile adevărate, cu experiență de peste 90 de kg. Foarte amabilă în exprimare, tocmai le informa că ea este abia angajată de pe băncile facultății secția aia de unde ieși contabil, și nu prea știe exact ce e cu toate formularele astea, și hihihi și hahaha... și făcea cunoștință cu contabilele mămoase, întinzând o mână cu palma înclinată cu vârful degetelor în jos și pronunțând plină de entuziasm ”încântată”, ”sunt fericită că vă cunosc”.... (privind în urmă, o bănuiesc ca fiind agent dublu ANAF).
Discuțiile erau variate de la contul 5121, taxe și impozite, amenzi primite, șpăgi sugerate fără a fi numite în clar.... Probabil că primele 2 ore domnișoara rezistase, limbajul și entuziasmul fuseseră sub control... totuși trecuseră 3 ore juma... căldura își făcuse efectul și asupra ei.
Și astfel, în mijlocul unei prelegeri despre returnarea de TVA, domnișoara având pe chip încă ”încântarea” și ”fericirea” , interesul și înțelegerea subiectului... scoate un foarte clar și plin de intonație suavă... Citez:”Really? No fucking shit?”.
Generația veche de contabili poate nu știe engleza dar eu, necontabil și aflat oarecum între cele două generații, am înțeles ce spusese, mai ales că apoi a mai repetat-o de vreo 3 ori.
Privind în urmă la experiența respectivă, abia aștept următoarea depunere de bilanț, sau de formular 100, 100 virgula 2 sau ce dracu o mai inventa ăștia. Și dacă va fi să îmi găsesc sfârșitul în fața ghișeului de la ANAF, Trezorerie, Administrație Financiară, Poliție, Pașapoarte, Permis auto, Spital... cer solemn ca pe piatra de la căpătâi să îmi scrieți... ”No fucking shit!”
