Mistica sexuală a poporului român

Am 42 de ani (în buletin, că în cap mai am până să mi-l dea), deci deja sunt old fashion dar nu sunt pudibond. Îmi place sexul, vorbesc despre el și îi urmăresc evoluția uneori pe canalele XXX pentru a fi la curent cu ce e în ”trend”.

Am o înclinație către limbi (era să menționez pe cineva că mă pricep, dar mă cenzurez). Partea proastă când ai o astfel de ”abilitate” chiar și necultivată cu acte în regulă, cum e cazul meu, este că sesizezi ”penetrarea” pe care o suferă exprimarea ”orală” a generației MTV atât în limba lui Decebal combinată cu a lui Traian cât și a lui Shakespeare.

Probabil că nu m-ar deranja, dar de când mi-a distrus un bou mașina, am început din nou să mă ”frec” pe stradă și în autobus de cei care sigur nu îmi vor plăti pensia dar și mai în etate.

Ascutând involuntar, ba chiar și forțat (chiar uneori violat auditiv datorită volumului) am ajuns la o concluzie.

Poporul român s-a integrat sexual perfect în absolutul afirmării sexualității internaționale.

Am reușit să updatăm ”folclorul” național, populat de posesiunile mistice ale mamelor (Dumnezei, cruci, arhangheli, etc.) cât și dorința de a o cunoaște intim pe acestea (evident fiecare pe a altuia) cu o imagine nouă, ”open minded” despre God, respectiv OMFG (Oh My Fucking God). Neavând studii, înclinația mea de a traduce este de felul următor ”Oh D-zeul meu f...tăcios”. Bănuiesc, că pentru cineva cu studii și din Ardeal, traducerea ar fi ”Oh f..tăte D-zău”. În ambele traduceri cât și în originalul în engleză, se atribuie lui D-zeu o serie de calități umane, respectiv erecția cât și apetitul sexual (evident dumnezeiesc). Deasemenea, după utilizare, se pare că orientarea sexuală este nedefinită, el ”rezolvând” persoane de ambe sexe.

O altă ”realizare” a lumii sexuale moderne care a pătruns în România este capacitatea indiferent de sex de a realiza penetrarea (cel mai adesea la nivel bucal) în mod repetat și oriunde.

Când am auzit prima oară câteva domnișoare (necolorate) că își execută (fără a se supăra una pe alta, de unde am dedus că e o activitate liber consimțită) o anume activitate sexuală care presupunea existența unui alt organ (în afară de creier) decât cel care le definea, am încercat să găsesc cu privirea un ”dildo” care să se plimbe de colo colo. Deziluzionat că această activitate părea să rămână doar într-un fel de spațiu virtual, am abandonat cercetarea (antropologică) și mi-am întors privirea și timpanul în alt sector al autobusului.

Aici, surpriză, două doamne mai în etate (recunosc, neîmbrăcate nici pe departe de la Dior, ci mai mult de la Dihor) și evident cu mai multă experiență de ”viață”, erau angajate într-o activitate escatologică, observând fiecare dieta (cu fibre sau nu) celeilalte.

Nu am așteptat mult și în acest joc erotic s-a prins și șoferul, care excitat de un Mercedes, a pus o frână bruscă și a încercat să inițieze o relație intimă cu crucea mamei șoferului de mașină mică (dar scumpă).

După aceea timp de 2 stații de autobus, șoferul excitat a tot încercat să prindă și să copuleze Mercedesul, lansând către acesta o serii de propuneri romantice. Evident că refuzat și incapabil să se elibereze de stres, șoferul a făcut un ultim enunț oral de genul ”dacă nu-mi urează nimeni, măcar eu să-mi”, respectiv ”să-mi bag p..la”. Zis și făcut, punând o frână de jumătate dintre călători au participat și ei la actul său copulator.

Se pare că excitația șoferului s-a transmis și unor călători, aceștia manifestându-și vocal disponibilitatea de a se angaja alături sau împreună cu șoferul într-un act sexual. Un student, dorind să impresioneze cu cunoștințele sale a lansat un ”fuck you”, un bătrân cu ultimele puteri (probabil ajutat de Viagra) și-a manifestat dorința de a o cunoaște intim pe mama șoferului, iar un cetățean mai de la ”country” și cu înclinații zoofile a enunțat foarte condescendent ”să te f..t băi boule”.

Oricum, se pare că ofertele călătorilor nu au trezit interesul șoferului, întrucât, aparent satisfăcut, și-a continuat drumul.

În final, am ajuns unde trebuia să cobor, ceea ce am și făcut.

Am mers nici 5 metri și un domnișor și o domnișoară, m-au depășit, povestindu-și ce au făcut cu o seară în urmă. El îi spunea ei ”Dragă, să-mi bag p..la, ce proastă e p...zda de sorta. Am fost aseara la mall și am vrut să mâncăm o pizza și să bem o bere. Da ea, de p...zda proastă ce e, zice că nu poate că e deranjată la burtă și se c..că pe ea. Și eu i-am zis, că ce p..la mea, mă doare în c..r de asta, că mie mi-e foame și dacă ea nu vrea, să se ducă să se f..tă că eu n-am timp de p..zde tâmpite”. La care domnița răspunde duios, ”Lasă iubi, că dacă e proastă, o să sugă p..la la toți mârlanii și o să meargă numa cu autobusul”. După care s-au urcat într-un Mertzan și au plecat în trombă.

În concluzie, ca să nu mai ”reproduc” chiar toate conversațiile de acest fel din acea zi, se pare că poporul român, indiferent de vârstă, sex, pregătire, bani, etc. pare să își fi îmbunătățit viața sexuală și și-o manifestă liber, fără complexe și nediscriminatoriu.

Ce mă îngrijorează este faptul că această activitate sexuală remarcabilă presupune o erecție continuă. Iar pentru cei care nu cunosc, acest lucru presupune că la creier ajunge destul de puțin sânge, din ce în ce mai puțin.

Ieri, AZI și mâine

        Probabil că subiectul despre care scriu acum este cunoscut unora iar altora deloc. Oricum, el nu este (cel putin pentru mine) ceva inedit, dar sper să fie mai inedit modul de abordare.

         Subiectul pe care îl voi trata este modalitatea cum fiecare dintre noi reacționează la propria viață.  

         Motivația de a scrie despre acest subiect o reprezintă numărul din ce în ce mai mare de oameni care par a nu-și mai găsi locul în propria viață și care caută răspunsuri în afara banilor, a poziției sociale, a supraviețuirii de pe o zi pe alta și cărora societatea nu le mai oferă răspunsuri, motivații și siguranță prin lipsa unor valori și repere. În general acești oameni trăiesc marcați de trecut, îngroziți de necunoașterea viitorului și astfel prea obosiți pentru prezent.

         Sunt convins că unii vor spune că astea sunt prostii, că trebuie doar să-ți trăiești viața ”la maxim”, ce atâta filosofie.

         Acelora le spun să aștepte să împlinească 25 de ani (adica să ”consume” o treime din viață și să realizeze acest lucru) sau dacă sunt niște ”spirite puternice” să aștepte vârsta de 40. Și apoi vom mai vorbi.

           Abordarea mai inedită a subiectului își are originea în studierea artelor marțiale de către subsemnatul și translarea unor lucruri înțelese acolo în viața de zi cu zi.  

Despre om

        Mulți oameni consideră că diferența dintre ei și celelalte viețuitoare de pe Pământ o reprezintă mintea, respectiv dimensiunea sa, numărul de circumvoluțiuni și alte chestii anatomice. Într-o anumită măsură acest lucru este adevărat, dar nu în totalitate.  

        Diferența cea mai mare o reprezintă de fapt ceea ce poate face omul cu acest organ, la ce folosește această ”unealtă” și în final ce ”produce”.  

        O altă diferență între oameni și celelalte viețuitoare cred că o reprezintă capacitatea omului de a crea (evident cu mintea) un concept propriu doar sie însuși și anume ”fericirea”. Pentru fiecare dintre noi ea este diferită ca și sursă generatoare, însă noi toți o căutăm toată viața. Fericirea evoluează odată cu noi și unii nu o ating niciodată, alții nu realizeză că au atins-o iar alții o ating și câteodată reușesc să o păstreze.  

Ceea ce este important, este faptul că fericirea este individuală și rămâne un concept relativ abstract creat de mintea noastră.

        ”Fuga” noastră zi de zi după fericire este iar unul dintre lucrurile care ne fac unici. Dacă împărțim cu celelalte viețuitoare instinctul de supraviețuire reflectat în nevoia de siguranță, asigurarea mâncării, reproducere, etc., noi adăugăm acestora căutarea fericirii.

          Cam acestea sunt, din punctul meu de vedere, lucrurile care ne diferențiază de celelalte specii.

Despre emoții și sentimente

         Din momentul în care devenim conștienți de noi și lumea înconjurătoare, suntem prinși într-un vârtej de emoții și sentimente. Ne iubim mama, tatăl, fratele. Ne place sau ne displace să fim împreună cu X. Plângem când ne sunt refuzate lucruri. Ne bucurăm când primim ceea ce dorim. Suferim când suntem respinși. Urâm când suntem răniți. Ne este frică când suntem amenințați. 

         Se poate spune că omul, spiritual sau la nivel psihic, este format doar din emoții și sentimente.

        Ca posibilă definiție, se poate spune că emoțiile sunt prima interpretare, primul răspuns al minții la stimulii exteriori, aproape instantaneu cu aceștia. Emoțiile generează în urma unei analize mentale posteveniment sentimentele. Acestea sunt analize mai profunde ale creierului în legatură cu un eveniment din viața noastră.

Orice hotărâre sau alegere facem în viață are la bază o emoție și implicit un anume sentiment. Oricât de logici am crede că suntem în luarea unei decizii, aceasta are la bază (chiar dacă foarte îndepărtat în urmă) o emoție care ne-a ”educat” creierul. Chiar dacă susținem că experiențele anterioare, educația sau instruirea sunt cele care ne ghidează în privința unei alegeri, catalogarea unei experiențe sau informații ca fiind pozitivă sau negativă a fost făcută tot prin prisma unei emoții.

          Personal nu cred că există cu adevărat decizii sau hotărâri luate ”la rece”, imparțial.

          Căutarea ”fericirii” este la bază tot încercarea atingerii unui complex de emoții și sentimente cărora noi le-am pus această etichetă.

Despre timp

        Timpul este un alt concept preponderent abstract, creat de către mintea omului și transpus de către acesta în realitate, fără a fi de fapt ceva palpabil. Dacă în vechime, asemeni tuturor viețuitoarelor, oamenii reacționau la schimbările anotimpurilor sau la alternanța zilei cu noaptea, astăzi omul are niște măsuri de contorizare și împărțire a ”timpului” concretizate în secunde, minute, ore. Iar acestea au la bază studierea rotației Pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui.  

          Suntem astfel educați să ne trăim și măsurăm viețile în funcție de niște repere și constante, abstracte în final, datorită diferenței foarte mari dintre noi, ca persoane și Soare ca astru, sau Pământ ca planetă.

          Scoțând momentan din discuție ”conștientul”, mă îndoiesc de faptul că Soarele își contorizează timpul în secundele sau minutele noastre. Și, probabil suntem singurele animale care își ”contorizează” existența și o mai și compară cu ceilalți ca durată. Mă îndoiesc de faptul că un câine sau un elefant știe câte zile, luni sau ani are.

       Toate vietățile EXISTĂ ACUM și AICI. Numai noi, oamenii ne inventariem trecutul și avem orgoliul să considerăm că ne creem viitorul, uitând să trăim prezentul.

        Rezumându-mă, ca termeni de discuție, doar la timp, emoții și sentimente, se poate observa că de fapt toate acestea sunt niște ”creații” abstracte ale minții, aplicate realității și ca atare mintea este ”vinovată” de tot ce ni se intâmplă.

        Totuși mintea mai reușește să facă niște lucruri și anume să își ”amintească” și să ”anticipeze”. Altfel spus, mintea oscilează tot timpul între trecut și viitor, creând prognoze și scenarii privind ce v-a fi, bazat pe ceea ce a fost.  

         Enunțat strict astfel, nu se poate spune că face ceva greșit. În final ar trebui să învățăm din greșeli și să nu le mai repetam.  

       Din păcate mintea nu reușește să facă aceste lucruri strict faptic. Atunci când își aduce aminte un eveniment din trecut ea aduce împreună cu el și emoția sau sentimentul care a făcut evenimentul să rămână fixat în memorie. Și mai mult decât atât, într-o fracțiune de secundă retrăiește acel eveniment cu tot cu emoțiile din acel moment.

       Atunci când mintea privește în viitor, anticipând un eveniment, creând scenarii despre cum se va desfășura acel eveniment, ea anticipează inclusiv emoțiile, făcând analogii cu evenimente din trecut. Aici, mintea greșește (fără voia ei), întrucât retrăirea sau anticiparea unei emoții sau a unui sentiment consumă foarte multă energie psihică, altfel spus, în termeni moderni generează stres.

         Ca să fiu, sper mai bine înțeles, am să vă descriu o anumită situație din acest punct de vedere.

        Ați jucat fotbal în copilărie. Și la un moment dat ați fost lovit de o minge în față. Prima oară în viața dumneavoastră. Înainte de a simți durerea, într-o milionime de secundă, a fost frica generată de un eveniment nou pe care creierul nu îl putea controla. În următoarea milionime de secundă a fost durerea. Un stimul pe care creierul l-a indentificat imediat ca neplăcut. Ca atare, în memorie, evenimentul respectiv a fost catalogat ca fiind de evitat în primul rând din cauza fricii și apoi a posibilului pericol identificat prin durere.

          După 20 de ani jucați din nou fotbal. Sunteți adult. Puteți judeca ”la rece” ce pagube sau ce pericol reprezintă o minge primită în față. Știți chiar și cum puteți anula efectul loviturii. Și totuși veți juca mult mai precaut, mai atent la toate mingile care ar putea să vă lovească în față. Veți ezita să interveniți în multe faze pentru a nu fi loviți.

         Acest lucru se întâmplă din cauza minții care aduce din trecut experiența neplăcută împreună cu emoția sau sentimentele trăite atunci și le proiectează în viitor, anticipând și astfel, frânând sau chiar blocând prezentul.

         Idealul este ca mintea să nu anticipeze (retrăind și proiectând niște emoții din trecut) ci să se adapteze.

         Fiecare dintre noi acceptăm la nivel de enunț faptul că nu poți modifica trecutul și nici controla viitorul. Astfel că singurul lucru care este în puterea noastră de schimbare este prezentul. Și acest prezent nu este nici azi, nici mâine și nici ora și nici minutul acesta, este secunda aceasta. Fiecare secundă trecută nu poate fi schimbată iar secunda ce va să vină nu poate fi controlată.

       Cineva ar putea spune că este imposibil să trăiești doar clipa și să nu faci planuri sau să nu îți aduci aminte.

        Evident că acest lucru nu este posibil. Ideea este de a încerca să nu retrăiești sau să anticipezi emoții.  

      Atunci când ne facem planuri pentru viitor pe baza unor experiențe trecute, evitați să retrăiți acel eveniment din punct de vedere emoțional. El este un fapt care nu poate fi modificat. Cum ar fi ca toți românii atunci când citesc despre Mihai Viteazul, cum a fost descăpățânat, să trăiască din nou și din nou emoțiile celor care au fost acolo. Și la fel cu Vlad Țepeș, Brâncoveanu, etc..

        Viața de până acum o secundă este istorie. Istorie personală a fiecăruia, dar totuși istorie.  

        Anticipând viitorul pe baza trecutului, din punct de vedere emoțional, este cel mai rău lucru. Cel mai mare consumator de energie. Consumul acesta de energie ne blochează deciziile de astăzi pentru a evita suferințele prezumtive din viitor. Ne taie aripile și curajul de a încerca, experimenta, risca. În esență ne limitează experiențele și chiar liberul arbitru.

          Este adevărat că orice acțiune, orice alegere, orice hotărâre pe care o luăm are un efect în viitor. Dar nu este necesar ca acesta să fie unul negativ sau să genereze suferință.  

           Paradoxal, majoritatea oamenilor, atunci când își fac planuri legate de viitor nu anticipează decât într-un procent foarte mic, aproape infim, emoțiile pozitive legate de acțiunile lor.

          În mod ideal, nici previzionarea pe baza unor emoții pozitive nu este de dorit. Totuși, utilizarea unor emoții pozitive este mai bună, întrucât ele generează acțiuni în locul blocajului.

           Orientalii vizualizează viața ca un simbol Yin Yang.

         În stânga este yang, o jumătate de cerc alb cu un punct negru. El simbolizează trecutul, ceea ce cunoaștem și experiențele trecute. Punctul negru reprezintă ceea ce nu cunoaștem din trecut sau evenimente de care nu suntem conștienți dar ne-au influențat.

          În dreapta este yin, o jumătate de cerc negru cu un punct alb. El simbolizează viitorul, ceea ce nu cunoaștem și experiențele viitoare. Punctul alb reprezintă ceea ce putem anticipa din viitor într-un moment dat.

           Prezentul este linia, conturul șerpuit, generat de cele două jumătăți, atât de efemer încât nici nu e trasat. Ea nu este dreaptă, ci ondulată, pentru că noi, oamenii ne adaptăm la viitor acceptând trecutul. Nu ne zbatem, nu ne războim cu nimeni. Ne adaptăm. Nu suntem o linie dreaptă. Viața noastră nu e o linie dreaptă, o axă din trecut trecând prin prezent și pierzându-se în viitor.  

         Acolo te afli tu, acum, când citești aceste rânduri. Atunci când cobori pagina pentru a mai citi o propoziție. Poate peste o secundă, vei închide pagina de internet și calculatorul. Poate vei coborâ să duci gunoiul sau să cumperi pâine. Poate va suna telefonul și ți se va propune să fii președinte sau vei fi anunțat că te-au dat afară de la serviciu.

           Nu știu. Și nici tu nu știi. Și nimeni nu știe.

         Habar nu am ce ai făcut acum 5 minute, când ai început să citești ce am scris eu. Nici nu mă interesează.
        Crezi că te definesc cele 5 minute de care eu nu știu? Crezi că ele ți-au schimbat ziua de mâine?  

        Nu știi. Și nici eu nu știu.

        Unii vor spune că mă contrazic legat de ”trăiește clipa”. Este o diferență între a ”trăi clipa” nebunește, fără să-ți pese de ceilalți și chiar de tine și a ”trăi clipa” conștient de efectele a ceea ce faci și așteptând viitorul fără frică.

         Practicanții de arte marțiale învață de la profesor (dacă au noroc de un astfel de profesor!) ca atunci când luptă să nu anticipeze o anumită ”schemă” a adversarului, construindu-și scenarii cu ce vor face dacă.... Ei se antrenează pentru a recunoaște și a se adapta foarte repede la CE FACE adversarul și nu CE AR PUTEA FACE sau CE A FĂCUT acum 5 secunde.  

         Dacă blocăm o lovitură care nu a fost executată sau o lovitură dată acum jumătate de secundă, oricât de corect ar fi blocajul nostru el nu își v-a îndeplini scopul. Trebuie să ne apărăm atunci când suntem loviți, nici mai înainte și nici mai târziu.

         Deasemenea, dacă într-o luptă anterioară am fost loviți în nas, nu trebuie să lăsăm frica să ne conducă în luptele ulterioare și să ne supraapărăm nasul, lăsând ficatul descoperit. Trebuie să ținem minte cum s-a întâmplat și să reacționăm corect DACĂ și ATUNCI CÂND se întîmplă.

         Asemeni lui Scarlett O'Hara pot să îți spun: ”E și mâine o zi!” și îndrăznesc să o completez. Ei și ce? Doar azi contează, acum și aici. Trebuie să FII atunci când se întâmplă viața ta. Trebuie doar să te sincronizezi cu secunda asta. Apoi cu următoarea și tot așa. Și multe lucruri minunate se vor întîmpla.  

No fucking shit!

O situație ”amuzantă” mi s-a întîmplat aproximativ cu două săptămâni în urmă.

Ca orice întreprinzător privat am ajuns, ca în fiecare lună sau la 3 luni sau la 6 luni sau la sfîrșitul anului fiscal, să mă duc și să depun ”bucătăria internă” a afacerii mele la un ghișeu. În acest fel statul (care nu a ridicat nici un deget pentru mine și nici nu a investit nimic în firma mea) să știe exact cu cine am contracte, câți bani îmi aduc aceste contracte, câți bani investesc în hârtie igienică, capse, scaune, toner sau catering.

Nu dezvolt mai mult subiectul acum, ci il voi aborda într-una din zilele când ma voi întoarce de la un astfel de rând. Voi fi mult mai suculent....

Revenind la rândul meu, trebuie menționat faptul că erau 5 ghișee. Ora 8,30. Relațiile (sexuale) ale Ministerului de Finanțe cu contribuabilul începeau la 8. Alegerea orei mi se păruse strategică, funcționarele avuseseră timp să bea cafeaua, să își verse nervii pe primii cinci și își intraseră în mână. M-am uitat rapid și am selectat rândul cel mai aproape de ieșire.... habar nu am de ce l-am ales tocmai pe ăla întrucât s-a dovedit că era cel mai lent... amicul Statler ar spune ”Neh Karma” sau soarta... Probabil l-am ales din reflexul de a ocupa un loc cât mai rapid, astfel încât să le-o iau înainte celor care galopau pe scări către ghișee, sau subconștientul îmi dictase să aleg cel mai apropiat loc de ieșire pentru momentul când îmi va veni să-mi iau câmpii.

Se pare că ambele supoziții ale mele erau greșite, atât cea legata de funcționarele de la ghișeu cât și cea legată de faptul că voi avea vreun avantaj față de cei din urma mea. Deci, alegerea se baza pe intuiția subconștientului legată de luarea câmpilor...

Toti cei de la rânduri ne măsuram gențile, sacoșile, rucsacele sau bibliorafturile (în unele cazuri), mai ales a celor din fața noastră. Pentru cei care nu stiu (i-a ferit D-zeu de o astfel de cunoaștere), mărimea sau grosimea obiectelor menționate semnalizează pentru cunoscători cam cât au de stat. Acest lucru se datorează firmelor de contabilitate care au 10, 20, 50 de clienți și care, pentru fiecare dintre ei, pot depune minim câte 3 feluri de declarații iar în unele cazuri chiar mai multe. Înmulțiți dvs. .....

Prima mea analiză (naivă, cum s-a dovedit mai târziu... mult mai târziu) mi-a oferit o estimare de 2 ore, MAXIM 2 ore jumate.

Acum, se punea problema ce să fac 2 ore jumate, stând pe loc, având ca ambient doar niste pereți albi sau gri, cu afișe pe care scrie că ”aici nu se primesc atenții”, ”corupția și șpaga e pedepsită de lege”, ”ANAF este alături de tine”.... Pe afișul ăsta cineva (un revoluționar, desigur) scrisese subțire cu pixul ”și te F... e din orice poziție”...... Primele 5 minute am personificat și vizualizat ANAF-ul ca pe o blondă cu sâni mari și picioare lungi.... după o jumătate de oră ANAF-ul era în mintea mea un sadic cu bici care.... Mi-am dat două palme mentale și am avansat un micron...

Am uitat să spun că în ziua aia era foarte cald. Datorită restructurării și micșorării de bugete, în sală  nu era aer condiționat, numai în birouri și în spatele ghișeelor, separate de noi printr-un geam (banuiesc de tip securit sau antiglonț, deasemenea binecuvântat la inaugurare de mitropolit împotriva blestemelor și a practicilor woodoo în care contribuabilii de la rânduri transformați în zombi, în lipsa păpușilor necesare,  se pot înțepa unul pe altul sau să-și rupă unul altuia câte o mână... o iau razna rememorând).

Am identificat tactica cu lipsa aerului și căldura teribilă însoțită de mirosul de transpirație amestecat cu parfumuri mai mult sau mai puțin fine, ca o metodă clară de a aduce contribuabilul în situația de a declara TOT, chiar și profitul nerealizat, numai să scape.

După ce l-am invocat mental cam 1 oră pe D-zeu (ajungând la el, ca să zic așa pe linie ierarhică) să facă ceva pentru  ca rândul să meargă mai repede, am realizat că incinta era în mod sigur Good proof sau nici chiar el nu avea curajul să intre aici. În definitiv acolo era iadul nostru personal, iar D-zeu respectă liberul arbitru.

Eram în același loc +5 cm față de locul inițial.

Ce să fac? Ce să fac? Pe Shakespeare îl lăsasem acasă, Dama cu Camelii era cu trei oameni în fața mea.... Codul Fiscal nu avea rost să-l citesc pentru că e trecător și intră în categoria SF sau Fantasy....

Apple IPad nu am...

Am hotărât să-mi aduc aminte din ce am mai citit. În ultima vreme domna mea m-a alimentat cu cărți ”instrucționale” care să îmi schimbe viața (teoretic în bine), care să-mi îmbunătățească skill-urile. Printre cărțile respective era una scrisă de unul Alan Pis (sunt român, scriu cum se aude!)... ceva cu limbajul trupului. Cât am citit-o (interesantă carte) tot am așteptat să aibă un capitol de genul ”Limbajul obscen al trupului” sau ceva asemănător. În trecere menționa ceva de cum se joacă femeile cu părul când flirtează și parcă și ceva de nas și gură. Nope... nimic sexual din păcate. Pis ăsta a stat prea mult prin birouri. Totuși, am zis să-i dau o șansă.

Am mai înaintat 0,5 cm și am început să studiez menajeria din care faceam și eu parte.

Femei, fete (dacă le credeai pe cuvânt), bărbați (identic, dacă era să-i crezi pe ei) și eu (refuz să mă cataloghez). Vârsta era cuprinsă de la 19 ani până la contabilii cu experiență care veniseră săracii cu aparatul de oxigen și intravenoasele după ei. Poate nu erau chiar așa de bătrâni... unii mai aveau câte o sclipire în ochi... Ăia cred că aveau maxim 80 de ani, deci plini de viață încă și în putere (ce face sărăcia din om săracul!).

Mi-am întors privirea de la ce urma să ajung (chiar dacă nu-s contabil), am mai scheunat mental un ”Ajută-mă Doamne”, uitând că aici nu am semnal, și mi-am întors fața deja asudată și probabil congestionată către tânăra generație de contabili aflată cu două persoane în fața mea.

Mda, deja era altceva.

Nu aveau varice, fustele erau hăăăt deasupra genunchilor, bata fustelor lăsa să se vadă chilotul de dantelă și ceva din ”linia vieții”, sânii lipsiți de sutiene împingeau în sus către noi culmi ale profitabilității.... Eeeehhh.... Clar, generație născută cu calculatorul, cu Win Mentor și Ciel, nu adună cu creionul pe hârtie...

Ca la TV când faci ”surf” pe canale, căutând ceva bun după imagine, m-am oprit și am lăsat și sonorul să fie perceput de creierul deja lichefiat.

Fetele vorbeau! Între ele, cu alte femei, și uneori cu câte un bărbat.

Una dintre ele mi-a atras atenția (bineînțeles datorită look-ului). Blonduță, îmbrăcată cum am descris mai sus. Se întreținea cu două contabile adevărate, cu experiență de peste 90 de kg. Foarte amabilă în exprimare, tocmai le informa că ea este abia angajată de pe băncile facultății secția aia de unde ieși contabil, și nu prea știe exact ce e cu toate formularele astea, și hihihi și hahaha... și făcea cunoștință  cu contabilele mămoase, întinzând o mână cu palma înclinată cu vârful degetelor în jos și pronunțând plină de entuziasm ”încântată”, ”sunt fericită că vă cunosc”.... (privind în urmă, o bănuiesc ca fiind agent dublu ANAF).

Discuțiile erau variate de la contul 5121, taxe și impozite, amenzi primite, șpăgi sugerate fără a fi numite în clar.... Probabil că primele 2 ore domnișoara rezistase, limbajul și entuziasmul fuseseră sub control... totuși trecuseră 3 ore juma... căldura își făcuse efectul și asupra ei.

Și astfel, în mijlocul unei prelegeri despre returnarea de TVA, domnișoara având pe chip încă ”încântarea” și ”fericirea” , interesul și înțelegerea subiectului... scoate un foarte clar și plin de intonație suavă... Citez:”Really? No fucking shit?”.

Generația veche de contabili poate nu știe engleza dar eu, necontabil și aflat oarecum între cele două generații, am înțeles ce spusese, mai ales că apoi a mai repetat-o de vreo 3 ori.

Privind în urmă la experiența respectivă, abia aștept următoarea depunere de bilanț, sau de formular 100, 100 virgula 2 sau ce dracu o mai inventa ăștia. Și dacă va fi să îmi găsesc sfârșitul în fața ghișeului de la ANAF, Trezorerie, Administrație Financiară, Poliție, Pașapoarte, Permis auto, Spital... cer solemn ca pe piatra de la căpătâi să îmi scrieți... ”No fucking shit!”  

Reclama... sufletul

Ca să-mi las răutatea sau sarcasmul sau mai știu eu ce alte sentimente și trăiri profunde să mai scape, am să comentez câteva reclame, care par a fi cu priză la client. Din punctul meu de vedere reclamele sunt necesare chiar dacă manipulează, însă unele....

1. Reclama la cafeaua Jacobs ( http://www.youtube.com/watch?v=7pVgKaA-t4I&feature=player_embedded ),  care este disecată (corect în opinia mea aici http://www.reclame-tv.ro/reclama-jacobs-kronung-imorala/ ) nu are o continuare sau un răspuns din partea tatălui. Cred că replica sa după cea a soției (”Ce-i iubitule, intotdeauna ti-ai dorit un fiu, nu?”) este.... ”Da, și Dumnezeu mi-a dat numai curve!”

2. Toate reclamele la medicamente sau ”suplimente nutritive” se încheie potrivit legii și pentru exonerarea de orice răspundere a producătorului cu recomandarea recitată pe super repede înainte :”în cazul ..... bla bla bla.... adresați-vă medicului sau farmacistului”. Deci în cazul în care nu am citit prospectul sau am o reacție adversă sau mi se face rău, trebuie să mă adresez celor doi mai sus menționați, împreună sau separat. Bănuiesc că mă voi adresa lor mai ales dacă ei mi-au recomandat respectivul produs, sau nu, căci oricum reprezentanții acestor meserii au aprobat și autorizat produsul pentru comercializare.

Acum întrebarea este cum să mă adresez? Cu condescendență, respect sau cum?

Deci posibila continuare a frazei ar suna cam așa (în viziunea mea!):

”în cazul ..... bla bla bla.... adresați-vă medicului sau farmacistului cu injurii sau amenințări!”

3. Reclama la Digest Duo în care naratorul ne povestește cam ce se întâmplă în burta noastră, adica o luptă. Fără a face precizarea clară că această luptă generează anumite stări neplăcute trece la ”recomandarea” pastilelor, una pentru dureri și una pentru balonare. Deducția logică a textului este că dacă mănânci, în burtă este o luptă și asemeni lui Neo în Matrix dacă iei pastila roz ai parte de balonare iar cea albastră îți oferă durere. Mișto dar grea alegere. O fi reclamă cu public țintă sado-masochiștii?

4. Reclama la Orange în care o grămadă de pseudo-teenageri vin cu elicoptere și mașini 4x4=16 pe malul unui lac din creierul munților și se apucă plini de o fericire (banuiesc etno-botanică) să ridice niște schele și să umfle o mâță sau alt animal în funcție de câți euroi bagă în contul pre-pay. Ca o paranteză, aștept oferta post-pay... Revenind la reclamă... aștept continuarea sa cu imagini legate de ce fac după ce umflă păpușa gonflabilă în formă de pseudo-animal... o violează, o sparg, inhalează tot heliul din ea?

5. Din păcate tot la Orange există reclama nu-ș cărui serviciu de descărcare a muzicii care îți place și creare de playlist-uri pe care să le trimiți ”prietenilor”, utilizând melodia aia cretină a handicapatului Mika ”We are golden”. Asocierea cuvinte din melodie, cu imagine și cu trimiterea la videoclipul lui handi de mai sus, reiese următoarea imagine de ansamblu: ești un tânăr schilod, cu chiloți albi care sare pe pereți urlând cu o voce pițigăiată (probabil de la hormoni sau coca) că ”noi suntem aurii”. Mișto este faptul că ”golden” te trimite cu gândul la urină ceea ce face ca traducerea mai mult sau mai puțin ”subliminală” este ”noi suntem pipi”. Și nu înțeleg cum asta m-ar face să utilizez serviciul de la Orange. Pe lângă asta mai există și ”afirmația de valoare” potrivit căreia ”muzica e viața ta”!  Manifestarea ”tinerilor” din clip mă duce cu gândul că înainte de a asculta muzica viața lor era mai degrabă etno-botanică.

6. Reclama McDonalds cu sandwich-ul CBO. http://www.youtube.com/watch?v=7rdX3hy5SI0&feature=related  Nu l-am găsit în românește dar nu contează. Aici am să solicit închiderea ochilor în timpul vizionării și concentrarea doar pe sonor. Acum.... ce auziți? Pe fondul muzical se aude descrierea conținutului ”McDonalds prezintă noul sandwich CBO, cu brânză... mmmmm.... pui.... aaaaaaa..... ceapă crocantă..... oooooh.....” și apoi din nou ”mmmmm... aaaaaa.... ooooooh”. Deschideți brusc ochii... ce vă așteptați să vedeți? O secvență perversă de sex în care sunt folosite brânza, puiul și cu ceapa (evident crocantă). Concluzia, McDonalds nu vrea să vândă acest produs nevăzătorilor sau dacă da există posibilitatea ca aceștia să îi acționeze în justiție pentru reclamă mincinoasă.  

Apud Democrația

Din 90 și până astăzi mă uit la tv..

Sunt mai multe canale.

Idee indusă: democrația este cel mai evoluat sistem social-politic de până acum.

Criza se pare că zdruncină pe undeva această ”axiomă”. Dacă nu peste tot în lume, sigur în ”țărișoara noastră”.

Calitățile democrației se pare că la noi s-au pierdut undeva pe drumul politico-securistic-economic (de piață plină de intermediari care cresc artificial prețurile) a României. Ce calități lipsesc?

Onestitatea omului politic sau a partidelor? Nu. Ar însemna să fiu naiv vizavi de sistemele din ”țările evoluate”. Politica înseamnă de la Machiaveli, manipulare și minciună pentru obținerea puterii.

Orientarea deciziilor puterii ”from the people, for the people”? Din nou NU. În țările ”evoluate” acest lucru este  mimat până la nivelul de bunăstare a majorității populației care să nu determine ”răsturnarea” de la putere.

Prezența ”poporului” prin ”reprezentanți” în hotărârea destinului propriu? Iarăși NU. Mă îndoiesc de faptul că americanul de rând a fost consultat (adeka referendum) în privința atacării Irak-ului sau a acordării de finanțări marilor corporații sau bănci care au generat criza.

Vax. Întotdeauna se pare că există cineva mai deștept decât noi, care știe exact de ce avem NOI nevoie în orice moment și ne umflă botul ca un părinte denaturat și bețiv atunci când întrebam când mâncam, ce mâncăm, dacă mâncăm....

Acest părinte democrat ne spune (la nivel global, de societate) pe cine să iubim, pe cine să urâm, cu cine să ne culcăm, să facem copii, cui să-i luăm gâtul, cui să-i dăm cămașa de pe noi și dacă nu avem cămașă, atunci macar primele 2 straturi de dermă, ș.a.m.d..

Acest ”părinte” ne spune că el știe mai bine decât noi de ce au nevoie urmașii noștri și pentru aceasta noi trebuie să ne donam ACUM un rinichi, ficatul, creierul, inima și plămânii pentru un obiectiv strategic pe termen mediu și lung....

Părinților noștri li s-a spus la fel, nouă ni se spune la fel și sunt convins că și urmașilor noștri li se va spune la fel, devenind prima specie care supraviețuiește fără creier și alte organe.

Paradoxul este că dacă în viața reală nu ne alegem părinții, în democrație NOI ne asumăm rolul de handicapați mental, schizofrenici și  paranoici.

Paradoxul democrației este că NOI atunci când ne alegem ”reprezentanții” alegem de fapt ca timp de 4 sau 5 ani să nu mai vorbim, să nu mai alegem ce să facem cu viața noastră și a copiilor noștri.

Ce măsură de tip fail-safe are democrația pentru cetățeanul de rând prin care NOI să ne schimbăm instantaneu reprezentanții atunci când ne mint, ne fură prezentul și viitorul, atunci când ne limitează dreptul la sănătate, fericire și orice mai avem DREPTUL de la viață?

NICIUNA!

Regula democrației este piramida a cărei bază o formăm noi și are în vârf pe ”cel mai cinstit și drept dintre daci”. În această structură ar trebui ca ”nevoile” celor de la bază să se propage către vârf unde să-și găsească rezolvarea. Realitatea este că, după ce ne încredințăm dreptul de a alege ce e mai bine pentru NOI altcuiva, noi rămânem în ”nevoile” noastre și luăm câte o gură din aceste ”nevoi” de fiecare când o deschidem.

Pentru o descriere a feței adevărate a democrației recomand oricui să citească Dune de Frank Herbert.

Revenind în ”zilele” noastre. De ce din panoplia de autocenzură a democrației, sau din sistemul său imunitar lipsește instituția de revocare DIRECTĂ și IMEDIATĂ a ”reprezentantului” meu de către mine, nu de către partide, nu de către Curtea constituțională, nu din 4 în 4 ani sau din 5 în 5 ani?

Ca o paralelă, dacă mă căsătoresc cu cineva care îmi jură iubire și fidelitate de ce nu pot da divorț IMEDIAT ce mă înșeală sau îmi vinde lucrurile din casă sau îmi otrăvește mâncarea și trebuie să continui coabitarea 4 sau 5 ani?

Cineva poate spune că dacă ar exista o astfel de procedură nimeni nu ar mai fi capabil să imprime o direcție de dezvoltare unei țări, că NOI cei de la baza piramidei democratice nu avem imaginea de ansamblu a celor pe care îi urcăm în vârf și costurile alegerilor ar fi imense.

Astfel de obiecții par la o primă vedere logice și chiar îndreptățite. Mai ales dacă ne asumăm postura de dobitoci incapabili de a-și asuma răspunderea privind propria soartă.

Realitatea dovedește că întotdeauna ”direcția de dezvoltare” impusă nu are legătură cu majoritatea dintre noi, luați ca indivizi. ”Imaginea de ansamblu” care ne este prezentată este întotdeauna distorsionată, blurată și focalizată numai pe ce interesează pe alții. Costurile unor alegeri anuale, declanșate de NOI, sunt cu siguranță mai mici decât costurile și hoțiile pe care le suportăm 4 sau 5 ani.

Atunci când NOI trimitem pe cineva să ne reprezinte interesele și să ia hotărâri în numele nostru reprezintă un contract. Orice promisiune pe care ”aleșii” ni le fac ar trebui să fie ”clauze contractuale” iar încălcarea sau nerespectarea lor ar trebui să fie ”cauză penală”. Deci încălcarea sau nerespectarea promisiunilor ar trebui interpretată ca sperjur și pedepsită penal.

În semnarea acestui contract nu trebuie să existe clauze de forță majoră. Nu trebuie să existe explicații de genul ”am încercat”, ”nu am știut”, ”contextul internațional” și orice fel de scuză care translează responsabilitatea din plan personal în plan global, de karmă sau voință divină.

Pe nici unul dintre noi nu ne exonerează necunoașterea legii chiar dacă nu suntem juriști sau avocați.

Ca un exercițiu de imaginație, încercați să vizualizați o ”democrație” în care primarul, deputatul, senatorul, președintele, primul-ministru, ministrul de X în momentul în care îmi solicită votul își prezintă programul cu ceea ce va face el pentru mine PUNCTUAL și cu termene precise.

Să presupunem că la alegeri ”iese” cu 51% din voturi.

Incapabil sau răuvoitor nu își respectă promisiunile ca și conținut sau ca termen.

Pe baza acestor ”promisiuni” eu să pot să îl trag la răspundere penală instantaneu și să îl ”dau jos” dacă adun 51% + 1 vot.

Vă puteți imagina o acțiune în justiție în care 6 milioane, sau 3 milioane de persoane cu drept de vot exprimat îl dau în judecată pentru prejudicii pe președintele unei țări, pe primul ministru sau pe ministrul sau deputatul X, având ca temei sperjurul, înșelătoria sau ”malpraxis-ul economic” și în care el și familia lui să suporte costurile ”alegerilor anticipate”?

Utopie, nu?

Concluzie!

Din 90 stau și mă uit la tv.

Sunt mai multe canale.

FAQ (Fucking Asked Questions)

Prima întrebare prostească este, evident, ce m-a apucat cu blogul? Nu am altă treabă, am prea mult timp liber sau creierul s-a umflat și dă pe dinafară?

Evident creierul este inflamat...

A doua întrebare la fel de ”stupid” este cine sunt? La această întrebare nu și-a răspuns omenirea de mii de ani. Deci, dacă am să aflu răspunsul am să îl fac public și în urma descoperirii în mod sigur am să trag aer în piept (probabil ultima oară) și voi primi premiul Nobel(i).

De ce Waldorf și cine e? Waldorf este un personaj în vârstă, cârtitor și sarcastic, prezent alături de prietenul său Statler în Muppets Show. Momentan Statler e plecat din țară.

Despre ce vreau să scriu, că ce era de scris și spus s-a cam terminat? Habar nu am și nici nu cred că vă interesează.

Am studii? Scriu gramatical? Nope... Deci....

Ca să fac totuși un sumar a subiectelor (posibile) despre care se poate să mă apuce criza și să scriu am să le enumăr cu cu liniuță:

- reclame stupide (sau nu);

- politică

- economie

- religie

- sex

- proști

- prostii

- etc.

De ajuns? Sunt român și mă pricep la toate și în consecință am o părere... în general proastă.

Dacă vreau feedback de la vizitatori? Nu, însă sunt sigur că se va găsi cineva să îmi spună că nu scriu cu Î din A sau conform ultimelor norme ale Academiei Române, că nu am o ”vedere de ansamblu”, etc.. Sau altfel spus, cine dreaku sunt eu să zic ceva? Ca atare nu o să răspund ”never - ever” la prostii de astea. 

În mod sigur nu caut consensul, aprobarea sau acordul. Din definiția blog-ului am înțeles că mă reprezintă pe mine, cu experiențele mele și... e scris pentru mine în primul rând.

Lucrul ăsta înseamnă că eu scriu pentru mine, nu pentru voi, iar faptul că las și pe alții să vadă ce îmi trece prin creierul meu inflamat (am spus la început!) nu înseamnă că le datorez ceva (de la respect la prietenie).

Cam asta e.....