Joaca troanelor

Cam de vreo 5-6 ani am început să nu mă mai uit atent la televizor. La un moment dat devenisem un adevărat hooligan tv şi participam emoțional la toate luptele politico-sociale-economice.

Mă uitam cum X i-a zis-o lui Y. Cum justiția (o scriu intenționat cu j mic) mai aresta pe câte unul (uneori câte 2 sau 3). Apoi le dădea drumul, apoi iar îi aresta, apoi iar…. Cred că nici ei nu mai stiau când erau liberi, sub control judiciar, parental, medical sau după zăbrele.

În acest timp uitam că de la cei arestați nimeni nu recupera banii furați. Primeam circ și dacă aveam bani, îmi cumpăram singur pâinea. Dacă nu, vorba Mariei Antoaneta, cumpăram cozonac. 

Pleosc, pleosc. Divaghez, așa că mi-am dat două palme mentale.

Să revenim deci.

Am ajuns la concluzia (târzie!) că de fapt nimeni din SISTEM nu este interesat de viața mea. Nici Băsescu, nici Constantinescu, nici Iliescu (când a fost și el), nici PSD-ul, nici PDL-ul, nici… Partida Minorităților sau cum s-o mai numi, nici … nimeni. 

Cei interesați de viața noastră e bine să nu fie numiți. Anumite acronime sau nume declanșează mecanismele de ținere de minte ale SISTEMULUI și noi nu avem acces la tasta ”delete”.

Toți vor să ajungă ACOLO, să se îmbuibe (vedeți că evit să spun ”să fure”), să stea cât mai mult și… atât.

 Dacă până acum am avut ”lideri” care erau români (mă iau strict după nume), acum avem un neamț. Mulți români au zis, ”gata, acesta va face ordine (disciplină nu cred că vrem) și dacă nu ne-am îmbogățit toți precum Băse, când zicea el că să trăim bine, sigur acum toți vom ajunge să avem din muncă cinstită „6 case”. Chiar și cei care nu sunt profesori se vedeau dând meditații precum familia (acum) prezidențială.

Vasile, sculer-matrițer şomer, se vedea înconjurat de 20-30 de ”ucenici” pe care îi meditează în arta de a matrița sau sculeri contra unor sume modice de 60-70 lei ora.

Tanti Leana, crescătoare de găini de carne și ouă, identic se vedea înconjurată de măcar 15 fete pe care să le învețe cum să arunce cu mâna, într-un arc perfect, grăunțe. Tariful, cam tot ca la Vasile, că ”doară nu e el mai cu moț”.  

Ceea ce am uitat, este faptul, că de fapt EI nu s-au dus acolo (după ce i-am votat noi) pentru noi. Nope.

Acum, după ce am votat, fiecare cum a crezut (sau nu), dar majoritar cu ideea că o sa se schimbe ceva, iaca reîncep războaiele între palate.

Știu că această descriere a divergențelor de opinii dintre instituția prezidențială și cea executivă a devenit ”normală” în România.

Începutul acestui război pare să se fi pierdut în negura veacurilor, pe când Băse era președinte și era la cârma Palatului Prezidențial și Tări era pe zidurile Castelului Executiv. Totuși această dihonie nu e clar cine a pornit-o și când. E posibil să fi fost Băse, e posibil să fi fost Elena (nu aia din Troia ci aia cu bilețelul roz), e posibil…

Exact ca și râca dintre Capuleți și Montagu-iști. Nimeni nu știe cine a început-o.

Mie însă îmi evocă războaie din Evul mediu și, fiind predominant o persoană vizuală și auditivă (și kinestezică, pentru că îmi place să mai și ating.. ups!) eu văd adevărate lupte ca în Game of Thrones.

”Ar fi putut fi și Războiul celor două roze, dar la noi se fură și nu au mai rămas decât Ochiul boului, Traista ciobanului, Gura leului – puțin știrbă și, niște Margarete. Vedeți singuri cum ar fi sunat. Îmi permit doar un singur exemplu, Războiul celor doi ochi de boi – greșeala este intenționată.”

Văd cele două palate, cu flamuri în vânt, cu trompeții pe ziduri trompețind (vezi melodia ”Să cânte trompețile” de la BUG Mafia), cu călăreții și pedeștrii adunați în fața porților mobile aruncate peste șanțurile cu apă  pline de crocodili și rechini (în așteptare de pradă grasă – a se citi contracte).

Ambele armate bat în scuturi cu săbiile și descriu tot felul de dansuri hakka (la tv). Câte unul mai slab de înger, sau mai flămând, sau cu scheleții din dulap ieșiți puțin prin ușile întredeschise de la ultimul ”cutremur” electoral, se strecoară în tabăra adversă la adăpostul și cu sprijinul ”nopții postelectorale”.

Evident că fiecare castel are asasinii săi, adevărați ninja sau agenți 007, care mai fură câte un ”secret scroll”,  mai otrăvesc câte un pocal, mai pun câte o piuneză pe jilțurile celorlalți, așteptând ca aceștia, după ce se înțeapă, să facă cangrenă și să crape (în principal pentru că medicii sunt plecați în alte regate și nu are cine să-i trateze).

În apropierea castelelor se găsesc marile burg-uri, pline de neguțători (a se citi afaceriști), meșteșugari (a se citi lobiști și industriași), cărturari ( a se citi pseudo-intelectuali sau ziariști), spițeri ( a se citi doctori și asistente), vrăjitori ( a se citi astrologi, bio-energeticieni, yoghini), clerici ( a se citi… clerici). Nu e nevoie să mai spun că, funcție de cât de aproape de castel este fiecare, cu atât este mai protejat și ”bine văzut” din turnuri și bastioane.

În afara burgurilor sunt satele. Nu se ştie clar de cine aparțin. În principiu, locuitorii lor își caută de lucru și încearcă să supraviețuiască, unii făcând naveta zilnic în burg-uri dar revenind seara în sătucul fără lumină și canalizare, iar alții (cu cîte 2-300 mp de inițiativă privată) cultivând pe loc câte ceva, așteptând să crească și să culeagă rodul muncii lor.

Uneori vin cei din Palatul executiv și îi trec prin ”foc și sabie” fiscală, uneori se trezesc că au fost tranzacționați pe sub mânecă și Palatul prezidențial îi bate de nu mai știu ce-i cu ei (vezi reducerea cu 25%).

Ceea ce este sigur, este că atunci când cele două palate încep să se lupte, ele nu adoptă decât două feluri de luptă.

Primul, trag în ceilalți cu săgeți, bombe, rachete, pietre, pietricele, obuze sau chiar și cu ciorapi urât mirositori (un fel de atac chimico-biologic), dar de la adăpostul zidurilor lor. Ceea ce se întâmplă este că până fiecare își calibrează tirul, majoritatea proiectilelor cad între palate, în sate, unde evident că produc dezastre, ucid recoltele și animalele, distrug canalizările și fosele septice, acoperișurile și pereții caselor și ucid chiar și oameni. 

La țipetele de durere și furie ale acestora, cel mai adesea se răspunde din ambele părți cu: de ce nu aveți asigurare (dacă vreți una, vă oferim noi), dacă ați fi fost cu noi nu pățeați așa ceva (uitați-vă în burg-ul nostru) și ceilalți sunt de vină.

Dacă și numai dacă, unul dintre palate, sau case apropiate din burg, este atins de vreo pietricică, săgetuță sau ciorăpel tras din cealaltă parte, atunci se declanșează cu adevărat războiul.

Cei doi ”lideri” comandă trompeților să cheme la război, să se adune armata, să se ascută săbiile și sulițele. Să se curețe, țesale și să primească de mîncare caii (a se citi  spălat, făcut plinul și cosmetizat   Audi, Mercedes, Range Rover). Cărturarii încep să scrie ode înflăcărate liderilor în care aceștia sunt prezentați ca fiind salvatorii omenirii, ultima șansă, singurii… mai ceva ca Isus Hristos.

Clericii îi binecuvântează pe ambii ”lorzi” ai castelelor.

Vrăjitorii citesc în stele, în culori, în zeamă de varză (dacă sunt cumva mahmuri stând peste noapte să se uite la stele). Unii reușesc să înțepe cu ace păpușa celuilalt lord, din cealaltă cetate, și acela își rupe piciorul. Acesta contracarează apelând la șamani străini (chirurgi turci).

Neguțătorii fac oferte cu reduceri pentru noile arme, aduse tocmai din… și care cu siguranță vor…. Cel mai adesea muniția nu este inclusă. E consumabil, deci se face și un contract de service și aprovizionare.

Simțind svârcolirea, rechinii și crocodilii din șanțurile cu apă din jurul castelelor devin și ei agitați și ca să nu uite cine le este ”prieten”, primesc suplimente nutritive (extra contracte) față de rația de zi cu zi.

Apoi… armatele se adună. Toți au aere marțiale (probabil mănâncă fasole la cazan) și strigă sloganuri la fel de războinice, cum ar fi ”ei au furat (mai mult)”, ”ei nu ne lasă”, ”nu e constituțional”, ”nu e legal”.

Apropo de ultima strigătură, cine mama dra…lui le-a scris și votat, că nu eu.

În tot acest timp, mesageri mai mult sau mai puțin vizibili, mai mult sau mai puțin secreți duc și aduc răvașe cu amenințări, acorduri, propuneri.

Într-un final se hotărăsc asupra câmpului de luptă. Acum, sincer, cam unde credeți că or să se bată? Și cine credeți că va suferi cel mai mult?

Închei cu știrile lor și știrile mele.

            Ei                                                                     Eu

1. Iohannisssss și-a lăsat paltonul pe mașină.          Eu mi-am lăsat tricoul pe mașină (de spălat).
2. Po(i)nta și-a rupt ligamentele.                             Soacra mea și-a fisurat mâna.
3. Po(i)nta a mers cu mașina la curse                     A mea scoate fum.
4. Iohannisss a fost în concediu în Madeirra.           Eu am să ajung pe la Vaslui.
5. Ungureanu a mâncat vita Kobe                           Eu am mâncat.
6. Iohannisss și Po(i)nta și …  au…..                      Eu nu.

În încheiere, când se termină și serialul ăsta? Că nu mai știu cine cu cine, unde, de câte ori, de ce… Ceea ce e ciudat, este cum mai sângerez eu când se termină episodul. 

Parafrazând un cioban devenit celebru… Vine iarna… din nou.

PS  

Cineva îmi spunea la un moment dat că România o să o ducă prost sau rău (cum doriți, avem dreptul să alegem) atâta timp cât va fi condusă de alde -escu (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu). Spera că un german o să întrerupă linia respectivă.

Săracul, nu știe germană ca să știe că Iohannis se traduce ca Ionescu. O fi vreun blăstăm totuși. Zic și eu.

PPSS 

Să știți că nici cu Po(i)nta nu mă laud. Deloc.

Ia vezi tu de viața ta și copiii tăi!

Ca întotdeauna, înainte, în timpul, și după examene (de bacalaureat sau altele) la televizor apar tot felul de ”formatori de opinie”, care nu mai contenesc să critice sistemul de învățământ, să le zică de ”bine” profesorilor, să vadă negru în fața ochilor (de unde cred că și spumele de la bot) și mai ales să indice cu o mare ”atotcunoaștere” ce ar trebui să se facă copiii ”noștri” – evident că din ”ai noștri” îi exclud pe ”ai lor”.

Pentru ei, copiii trebuie trimiși imediat la școlile care să-i facă ospătari, mecanici, dulgheri, zidari ori mai știu eu ce altă meserie cu legături destul de clare cu evul mediu sau cu epoca en-avant de revoluția industrială.

Abordarea lor îmi induce ideea că nu ar spune nu (dacă ar avea anonimatul asigurat) și pentru niscaiva școli care să formeze șerbi sau iobagi.

Ca să fie clar de la început, menționez că eu nu am. Copii. Nu sunt nici profesor și nu am nici o altă legătură cu sistemul de învățământ. Deci nu pot fi bănuit de părtinire sau altceva.

Și dacă voi fi bănuit… iaca na. 

Paranteză.

Sistemul de învățământ este prost. Totuși nu este produsul sumei valorilor profesorilor care îl deservesc. Ca peste tot, sunt oameni integri dar și nemernici. Îmi pare rău când aud profesori care vorbesc de ”sistem” și îl rostesc cu S mare. Îmi pare rău cînd aud de profesori care se văd în clasă ”pe moșia” proprie. Îmi pare rău de corpul profesoral care face greve pentru bani dar nu și pentru planul de învățământ (nu că nu ar merita banii, legal).

Pe tema asta se poate scriiiii și vorbiiii…

Am închis paranteza.

În primul rând, sunt convins că majoritatea celor care au aceste ”ziceri” ar fi fost și acum niște țărani inculți, cu călcâiele crăpate, care ar scârma pământul uscat cu un plug și un bou (în afară de el însuși) dacă nu ar fi venit comuniștii și ar fi făcut alfabetizarea, și nu ar fi deschis tuturor porțile învățământului universitar.

Când spun ”țăran” mă refer la clasa socială și nu atașez nici un sens peiorativ.

Când vorbesc de alfabetizarea comunistă, nu laud acest regim și nici nu vreau să pun în balanță acest lucru cu altele făcute de ei. Pur și simplu vorbesc de o măsură/acțiune punctuală și atât.

Dacă nu sunteți de acord cu ce spun, uitați-vă în urmă cu două generații și se poate să aveți surpriza ca străbunicii voștri să fi fost niște țărani simpli, săraci și chiar analfabeți. Că doar nu toți venim din familii ”nobile” de boieri, domnitori, eroi, oameni de știință, intelectuali. 

Revenind la oile noastre (sau boi, ce-or fi), nu încetează să mă uimească ușurința cu care, cei menționați mai sus, nu contenesc să elucubreze în privința a cât de proști, handicapați, golani, drogați și nu mai știu cum sunt copiii din zilele noastre. Și prin prisma acestor ”păcate” (pe care le oferă cu ambele mâini societatea făurită de adulții de azi, din care fac parte și cei de pe sticla televizorului) ei hotărăsc sau instigă la limitarea opțiunilor acestora, pe lângă limitarea dragostei și comunicării cu familia, prin ”ajutarea” acestora să plece din țară.

Cei de pe sticlă își urlă nemulțumirea, indignarea, stupoarea, părerea de rău și chiar furia față de ”nivelul intelectual al tinerii generații” și calculează cât îi costă pe români cultura și învățământul și, bănuiesc că au în minte că din ”economisirea” obținută or să primească și ei un comision, ceva. Sau, dacă nu e cazul, probabil că au alături, ori prin jur, o loază sau mai multe care au nevoie de concurență mai mică și un nivel mai scăzut la ceilalți, astfel încât atunci când vor primi de la ”tati” sau ”mami” un postuț călduț ,undeva, să nu poată fi comparat cu un altul.

Alții vin și se plâng de faptul că aceși copii pleacă pe capete să muncească în țări străine, iar acest lucru afectează bugetul și ”cine o să mai plătească pensiile și….”.

Aici intrăm într-un cerc profund vicios, alimentat chiar de cei care urlă din toți bojocii. Indiferent de cât de ”educat” este copilul, dacă nu a văzut o motivație, o posibilitate de a se realiza, de a trăi mai bine, el va pleca.

Toți vorbim că ne pleacă medicii, profesorii și alte clase sociale cu meserii specializate și uităm că în egală măsură pleacă și mecanicii, și zidarii, și agricultorii, și infirmierele, și secretarele, și gunoierii, și …

Plecatul din țară nu ține de pregătire, ci doar de dorința (chiar și inconștientă, neexprimată) de a-și căuta și găsi fericirea.

Dacă o să creăm mai mulți mecanici, ospătari, frezori, frizeri, bucătari, maseuri, etc., asta nu înseamnă că ei vor rămâne în țară sau că medicii nu vor mai pleca.

Dacă vrem să nu mai plece copiii ”noștri” atunci când o pot face, trebuie să le oferim aici oportunitățile de a fi fericiți. La fel de fericit și cu aceleași oportunități ca ale unui frizer din UK, a unui ospătar din Franța, a unui mecanic din Germania. Că și acolo, nu toți sunt doctori, arhitecți, Angela Merkel sau François Hollande.

Dacă noi creăm sau creștem iobagi sau șerbi, până și aceștia vor pleca. Nu pentru că acolo vor fi sau nu același lucru. Dar e posibil ca șerbia/iobăgia la ai tăi să producă mai multă nefericire decât la un străin.

Oscilăm în fiecare an între a acuza copiii și a-i lăuda. Eu personal prefer să îi laud, întrucât, oricât de proaste ar fi notele lor, oricât de neastâmpărați, ori de neascultători, ori de nerespectuoși, ori de necivilizați ar fi, ei sunt produsul societății noastre, create de noi adulții, și în care ei doar se adaptează, supraviețuiesc.

Dacă nu îl iubesc sau înțeleg pe Eminescu e din cauza noastră. Dacă nu știu să se comporte, așișderea.

Cred că mulți dintre cei care au copii sunt furioși pe aceștia pentru că cel mai adesea ei sunt oglinda eșecurilor lor (ca părinți, ca profesori, ca adulți). Își varsă furia creată de propriile neputințe și neîmpliniri asupra unei generații căreia nu i-au acordat atenție, timp, iubire și comunicare.

Cu câțiva ani în urmă se spunea că generațiile următoare sunt din ce în ce mai emoționale, spirituale, etc.. Se vorbea de copiii de cristal, care trebuie protejați că… nu mai știu ce rol important or să aibă pe Pământ. Se pare că de protejat i-am protejat, dar dreptul la șansă, la oportunități, prin accesul la învățământ, nu este inclus în ”pachet”.

Nu discut programele de învățământ. Nu sunt de specialitate și nici nu e treaba mea.

Dar țin să reamintesc că până și ele sunt făcute de NOI, de adulți. Și dacă NOI putem fi ca un fel de antrenori pentru copii și îi antrenăm după metoda inventată de NOI dar, la final, când îi examinăm după regulile create de NOI, ei nu corespund exigențelor (sau speranțelor) NOASTRE, oare nu NOI suntem de vină? Poate ar trebui să ne dăm NOI pe NOI la o parte din calea copiilor. Nu că ei știu mai bine. Nu că ei ar trebui lăsați liberi (vezi Pink Floyd cu Leave the kids alone!). Nu.

Pur și simplu întrebați-i ”de ce?” fac sau nu una sau alta. Întrebați-i ce cred, ce vor, ce speranțe sau decepții au. Ce nedreptăți au suferit (de la părinți, de la societate, de la școală, de la prieteni, de la colegi, etc.) – în mod ciudat, se pare că nedreptățile împotriva copiilor apar mult mai repede acum decât pe vremea mea.

Așa cum spune John Maxwell- ”înainte de a cere ajutorul – mâna cuiva, mai întâi atinge-i inima”.

Înainte de a cere performanță copiilor și să le limităm opțiunile și șansele, ar trebui să le oferim constanță, certitudine, dragoste, înțelegere, empatie, timp din timpul nostru. Și după ce le-am oferit toate astea, să ne readucem aminte că am fost și noi copii, că și noi am învățat din propriile greșeli și am fost încăpățânați și neascultători, și teribiliști și….

Așa cum am spus mai sus, nu am copii, însă…

Din seria: ”Reclama... sufletul”

    Planuisem să nu mai scriu despre reclame. Ba chiar, să nu mai scriu deloc. Îmi părea relativ inutil. Nu schimbam nimic și mai mult ca probabil nici acuma nu voi schimba ceva. Totuși, se pare, ca o anumită supapă mentală solicită utilizarea pentru eliberarea unei presiuni psihice de neadaptare la ”nou”. Dacă e o fraza prea stufoasa, nu am ce să fac, așa sunt și eu... stufos.

        Deci.... 

        E clar că îmbătrânesc (evrika!), iar unul dintre semnele care certifică acest lucru nu este cum v-ați aștepta ridul, burta sau faptul că uit. Nuuu... Acest semnal este reclama. Mai exact reclama pe care nu o înțelegi și care nu are efect asupra ta.

        Exemplul meu, cu care îmi susțin opinia de mai sus, este reclama la McDonalds cu promoția la paharele Coca Cola... de colecție (!???).

        Ea, după câte mi-am dat seama,  e mai veche în stăinătate. La noi abia acum a ”penetrat”.

        Aici am găsit-o pe Youtube și, chiar dacă e în olandeză sau altă limbă nordică, este la fel și în românește.

        Reclama McDonalds

        Locul acțiunii este o piața frumoasă, într-o zi de vară.

        În ea, în piață, pătrunde un om cu o pungă de hârtie în mână. Instinctiv, aștepți ca într-un gest ecologist, să o mototolească și să o arunce în cutia de gunoi pentru hârtie. Dar nu. El, scotocește în respectiva pungă (cu M roșu bine așezat către cameră) și extrage cu un rânjet (tâmp după părerea mea) 5-6 pahare slab colorate și diferite pe care le aliniază pe  ceva din piatră (nu uitați, suntem încă în piață).

        Din nou, mă aștept să zică ceva legat de sortarea gunoiului, menajer, sticle, plastice și hârtie. Dar nu, el mai scoate din buzunare și două bețișoare. Și ce să vezi, într-un gest de mare artist (adica însoțit de un rânjet sardonic) începe să dea cu bețigașele în păhărele.

        Să vezi minune. Nu numai că se încropește o melodie dar... toți cei prezenți, de la cel mai mare până la cel mai mic, sunt cuprinși de o frenezie ciudată, își scotocesc propriile pungi de hârtie cu M roșu și scot paharele proprii însoțite de bețișoarele aferente și trec să le ciobească temeinic.

        Dar, și mai mult de atât, toți par a se contorsiona în același mod, ba chiar ies la balcoane și oameni din case, deasemenea cu pahare și bețe în mîini. 

        Acum. Dacă urmăriți din curiozitate clipul, dați-l de la început și opriți sunetul. O să vedeți că nu mint.

        Ba, chiar o să identificați foarte ușor ”crampele” pe care le manifestă cu toții, cei cu punga de McDonalds în mâini. Singurii care sunt normali și nu participă la frenezie sunt niște japonezo-chinezi-coreeni care fac poze sau se plimbă cu tramvaiul. Probabil ei au mâncat sushi sau pui gong pao, aceasta explicând lipsa crampelor manifestate  de ceilalți.

         Acuma, ce anume din acest clip mă poate determina pe mine să merg la McDonalds. Rânjetul tâmp al eroului principal? Dezorganizarea care apare în piață fără apariția poliției? Crampele tuturor celor care au mâncat (se pare) la McDonalds?

        Întrucât nimic din elementele de mai sus nu generează în mine nici necesitatea de a consuma produsul, nici nu întărește brand-ul, ba chiar din contra (am cerut părerea altcuiva, ceva mai tânăr).

        Și răspunsul său a fost:

        ”Măi omule, astea e reclame pentru young people, poate si hipsteri (banuiesc că se traduce șoldan) nu pentru alde matale. Ea (reclama), transmite o stare de spirit, care este a noii generații. Ia spune drept, matale mai citești și cărți probabil, nu? Haidi că te-am ginit. Ești prea telectual. Reclamele astea e de genul, psihedelicos. Vezi culori, gagici mishto, auzi sunete de aiurea și cumperi produsul nu ca să-l halești, ci că ai să vezi ce am zis. Haidi gata, mai caută matale și pe google că până și Vanghele cunoaște.”

          Atunci am realizat că sunt bătrân tare și că am ieșit din publicul target al reclamelor.

         Totodată m-am speriat. Dacă ăștia, din publicul țintă al reclamelor, se fac doctori, ingineri, judecători, etc., și în mijlocul operației, judecării, proiectării, îi apucă și își scot punguța cu M roșu, extrag păhărelele și cu bețișoarele și....

Păcat că nu avem unde fugi...

Părerea mea de om bătrân.

Chitanța

Astăzi nu-ș ce m-a apucat și am încercat să îmi fac curat pe măsuța/birouașul la care îmi fac veacul.

Nu știu cum e la alții, însă la mine e întotdeauna dezordine. Dau vina de obicei pe spațiul mic (aproape o chilie – smile!) cu multiple destinations și multitasking, respectiv birou, bucătărie și sală de conferințe cu soția.

Paranteză.

Bucătăria/officeul/ conferrence room-ul meu pare a avea niște calitați oarecum paranormale. Aici se cantonează după ceva timp orice musafir sau rudă (nu vă mirați, eu le consider categorii separate). Aici mă uit la seriale sau filme de pe net (cu sau fără soție), chiar dacă am posibilitatea să le vad și pe big screen-ul din cameră/dormitor/living/guest room. Și nu în ultimul rând tot aici au loc ”furtunile din creier” în urma cărora hotărăsc să fac aia sau aia sau... nu.

Să închid paranteza, că despre bucătărie am să vorbesc altădată.

Deci, am început să fac ordine. De obicei asta înseamnă inițial o minimă catalogare a lucrurilor care se odihnesc pe măsuță/birouaș.

Strâng pixurile, creioanele, cariocile, șurubelnițele, acumulatorii, cablurile de transfer de date, încărcătoarele de telefon, cd-urile, dvd-urile, capsatoarele și perforatoarele și.... le vărs în sertarul de sus (cât încap, restul revărsându-se și în al doilea).

Până aici e în regulă. Creierul nu a fost forțat, mușchii nu s-au încordat și nu în ultimul rând, chiar știu ce și unde este, dacă am nevoie. Eficiența mea în această primă acțiune se poate vedea în urma obiectelor lăsată în praful de pe birouaș/măsuță.

Trag aerul în piept. Tot aerul. Creierul are nevoie de oxigen pentru a doua parte a acțiunii de restaurare a ”ordinii și disciplinii în casa asta”!!! Semnele de exclamare și nu numai aparțin soției.

Cu aerul în piept încă, iau maldărul de hârtii. Acestea intră în categoria Obiecte Nedorite si Nerecunoscute. Pe scurt ONN. M-ar ajuta dacă pe ele ar avea scris TOP SECRET, CONFIDENTIAL, etc., ceva care să îmi permită să le iau cu brațul și să le arunc în vreun seif cu clauză să fie deschise și cercetate după anul fiscal 2200.

Din păcate nu merge așa.

Documentele se împart în mai multe categorii.

Categoria 1 Arde și nu mai citi

Ciorne, rețete îngălbenite despre nu-ș ce prăjitură, numere de telefon absconse, mâzgâleli pe colțuri de hârtie făcute în timpul vreunei conversații anoste la telefon, idei străfulgerate de geniu sau de afaceri prea succint menționate pentru a fi readuse aminte după o oră și evident regina acestei categorii, Alteța Sa Serenisimă, Pliantul.

Această categorie este rezolvată simplu. Rupt, boțit și la gunoi. Poate mai puțin rețetele, pe care le pasez doamnei, atrăgându-i astfel într-un mod (cred eu) subtil că ar fi timpul să le și pună în practică. De exemplu, chec-ul ăla...  Dar să nu divagăm. Chiar dacă îmi place.

Categoria 2  Print-uri

Această categorie solicită puțin mai multă atenție și coordonare.

Mai întâi verifici dacă are antet. Dacă are, a cui e. Bancă, spital, alte instituții.

În funcție de emitent faci niște mici căpițe.

Apoi citești ce e. Factură, înștiințare, analiză, amenințare (astea sunt mai rar și cel mai adesea de la ANAF), felicitare (cel mai rar!).

Apoi citești data. Acest ultim indiciu îți spune sau certifică sau dă undă verde următoarelor acțiuni în legătură cu documentul. Adica dacă îl păstrezi sau îl arunci.

Dar nu singur. Cel mai adesea chem la consultări ”societatea civilă”, că doar suntem o democrație.

Dacă la eliminarea (fizică) a facturilor la cablu, internet, telefon, extrase cont mai vechi de 1 lună sau din categoria acestora nu întâmpin proteste stradale, de hol sau dormitor, în cazul celorlalte documente cel mai adesea există negocieri sau dezbateri populare sau chiar referendumuri pe care destul de des le pierd (cică nu am majoritate, dar eu banuiesc faptul că votul este măsluit – cred că ”societatea civilă” votează la două mâini).

Categoria 3 VIP - Very Important Paper

În această categorie intră acte care dovedesc că.... stau la baza.... certifică faptul că....

Mai pe scurt, te fac. Pe tine și pe ”societatea civilă”.

Sau mai clar, în lipsa lor nu exiști sau dacă exiști, ești doar o palidă umbră a ceea ce ai fost când aveai HÂRTIA.

Cel mai adesea HÂRTIA stă la baza creației tuturor celorlalte hârtii pe care le-am rupt, boțit sau aruncat mai înainte și din când în când se mai ițește dintre celelalte, contemplând parcă propria creație.

ACTUL de cumpărare a apartamentului generează anunțul cu impozitul, asigurarea locuinței, factura la lumină, gunoi, cablu, telefon, internet, etc..

ACTUL de cumpărare a mașinii are ca urmași, nepoți, strănepoți, cuscri, cumnați pe bonul de la benzinărie, asigurarea obligatorie, amenda, factura de la cauciucuri.

ACTUL de căsătorie stă și el la baza creației creditului cu al său grafic de rambursare, .... ups... de ăsta nu mai vorbesc. Very dangerous dacă mă înțelegeți.

Și la începuturi... în negura timpurilor... THE ACT ... certificatul de naștere.

Cel care e la origine. Certificând greșeala părinților, zgârcenia lor în a nu-și cumpăra prezervativ sau pilule, rătăcirea lor ludică de o clipă (asta e metaforă,  nu cred că a fost chiar o clipă), etc..

Această hârtie, bătrână, îngălbenită (în rele aș putea spune) este cea care te-a băgat în belele și ți-a creat obligații și datorii. Ea, extrem de rar, își găsește locul pe birouașul/măsuța mea. Dar totuși trebuie să fiu atent. Dacă aș rupe-o sau aș arunca-o.... Nici nu vreau să mă gândesc.

Oricum, aceste ultime hârtii, dacă apar, sunt tratate cu grijă și sunt ascunse în dosare speciale, în dulapul special.... etc..... special.

Însă... Dacă aceste ultime hârtii sunt importante, există și o altă subcategorie VIP. Această subcategorie are puterea de a le crea de fapt pe toate celelalte. Ea este pentru majoritatea celorlalte hârtii precum este ”particula lui Dumnezeu” în atomi. În lipsa sa orice hârtie este fără valoare, fără putere, doar hârtii din prima categorie care nu produc efecte.

Ea trebuie să se găsească anexată sub o formă sau alta la orice am făcut, facem sau vom face.

Ea dovedește că ne-am plătit datoriile către.... că am devenit posesorii de drept ai... 

Până și Certificatul de Naștere a avut anexat un astfel de act, în lipsa căruia nu ar fi existat nici el.

Deci atunci când rămân numai cu această categorie de acte, le cercetez atent, căutându-le înțelesurile ascunse în scrisul de mână mai mult sau mai puțin lizibil, în literele de tipar din capul hârtiei, în ștampila din colțul de jos, asemeni unui eremit care la lumina lumânării cercetează manuscrise vechi.....

Delirez... cred că de la praful ridicat din HÂRTIILE de pe birouașul/măsuța mea. Citesc CHITANȚE.

Mă îndrept de spate, trag de umeri, rotesc brațele să le dezmorțesc și ignor senzația de ușoară usturime de pe umărul stâng de la clama care ține atașată chitanța vieții mele, cu tot ce am plătit, cu un total care crește pe măsură ce mai plătesc ceva.

Chitanța ta cum e prinsă? Cu clamă, cu capsă sau cu bold?

Întâlnire cu un amic

Nu cu foarte multă vreme în urmă m-am reîntâlnit cu un amic.

Un amic cum probabil au mulți dintre români, respectiv unul care a reușit să o taie din românica (nu scriu cu R mare intenționat, nu de incult sau din graba tastării).

Îl păstrez în categoria ”amic” pentru că am devenit superstițios după ce am avut o grămăjoară (nu o grămadă) de prieteni și aproape toți mi-au demonstrat ce înseamnă cu adevărat să fii ”prieten” de nici nu ne mai vorbim. Așa că mai bine catalogat amic. Sper din tot sufletul să nu se supere și să îmi înțeleagă justificarea logicii mele ultra torsionate și răsucite.

Cum am ajuns amici... Ciudat. Adica, așa cum știu acum că suntem amândoi.  Sau nu...

Dacă mai țin bine minte, punctul inițial de ”contact” l-au reprezentat artele marțiale în adolescența noastră, adică pe vremea lui Ceașcă. Ca în orice ”relație”, primii pași nu îmi mai sunt clari în memorie, iar astăzi în mod sigur nu mai contează.

Ne-am reîntânit în Arad, în armată. Pe vremea noastră, armata era obligatorie și practica era ca cei din Moldova să meargă în Ardeal și prin permutări, identic celelalte zone. Dacă aveai pile făceai armata ”acasă”, adică pe o rază de 3-4 ore cu trenul față de casă. Noi nu am avut. Pile.

Copii ”inculți” (adică nu intrasem la facultate) nu am făcut armata la termen redus ci la termen complet, ba chiar prelungit pentru că....

În unitate, fără a ne întâlni prea des (el era la infanterie iar eu la transmisiuni), faptul că ne cunoșteam și eram din același oraș ne-a mai apropiat cu un pas.

Apoi am venit acasă.

Apoi a căzut Ceaușescu.

Apoi a venit Iliescu.

Apoi....

În acest timp ne mai întâlneam pur întîmplător și mai schimbam impresii, opinii sau vorbeam de aiurea.

Acum știu că amândoi aveam niște situații familiale destul de asemănătoare. Amândoi suntem nemulțumiți în general (poate el puțin mai puțin acum). Amândoi suntem destul de sarcastici și ironici (așa cum banuiți, cu ceilalți, dar nu fără motiv). Amândoi am citit mult și multe. Amândoi avem opinii și păreri puternice în legatură cu tot și cu toate. Amândorura nu ne place să bem, să mergem la meci și fotbalul în general. Nu vorbim urât și nu înjurăm decât în caz de strictă necesitate. Urâm violența dar ne-am obișnuit cu ea că e uneori necesară.

Paradoxal nu interferam cu nimic în activitatea celuilalt. Aveam foarte, foarte puține cunoștințe comune.

Nu îmi datoreză nimic și nici eu lui.

La una dintre întâlnirile noastre neplanificate m-a anunțat că pleacă. M-am bucurat pentru el, i-am urat noroc ne-am mai hlizit puțin, ne-am strâns mâinile și ... gata.

După o perioadă, după ce s-a obișnuit acolo, am început să vb pe mess. Ca și în țară, fiecare cu a lui și cu a celuilalt. Probabil că la amândoi ne place să facem conversație. Era și o carte. Arta conversației. Probabil că noi am ajuns să o stapânim. Între noi. Cu alții am oarece dubii.

Apoi probabil că am atins limitele mess-ului. Amândoi cred că scriem mult mai încet decât gândim și spunem o prostie. Lentoarea internetului a devenit frustrantă așa că am pus frână. Lățimea de bandă a conexiunii la internet nu era nici pe sfert cu lățimea de bandă a prostiilor din capul nostru.

Apoi a început ritualul venirilor lui în țară. Amândoi ne întâlnim fără soții, pe teren neutru (adica la nici unul acasă, chiar dacă ne-am vizitat în limita obligatorie a socializării) parcă pentru a ne proteja ”relația” de influențe externe, implicații, complicații și explicații inutile legate de glumele noastre pe care uneori pare că nu le înțelegem  decât noi.

Ne întâlnim la mall, pe hol, mergem la o cafea, eventual o pizza și începem.

Evident deschiderea ”jocului” este compusă din clasicul ce ai mai făcut, cum o mai duci (sau ai lăsat-o jos), ce mai face familia sau ce îți mai face familia (ție). Încheiem acest debriefing  cam în 30 de minute.

Și apoi începe show-ul. Adica, bârfim. Pe toți și pe toate. Uneori bârfim academic, filozofic, politic, social. Alteori bârfim organic, din ficați, din rinichi, suculent. Apoi râdem de noi. Fiecare de el dar și de celalalt. Într-un mod colegial, amical. Ne înțelegem și ne acceptăm ironiile. Știm că sunt făcute doar pentru a nu ne ieși din mână. Un fel de sparring verbal. Fără miză, fără câștigător.

După 3, 4 sau chiar 5 ore, obosim. Încep la amândoi (ca prin minune) să sune telefoanele, care până atunci au tăcut. Suntem chemați fiecare de obligațiile lui.

Ne strângem mâinile, ne luăm la revedere și uneori ne batem americănește cu palma pe spate spunându-ne alternativ că arătăm bine în ciuda firelor de păr alb și a stratului adipos depus pe ici pe colo.

Apoi fiecare pleacă.

Și sunt convins că și el, ca și mine, nu stă cu sufletul la gură până la următoarea întâlnire. Fiecare are viața lui.

 Asta până la următoarea vizită când și eu voi fi bucuros să îl întîlnesc și sper că și el (că altfel nu m-ar suna să ne întâlnim).