No fucking shit!

O situație ”amuzantă” mi s-a întîmplat aproximativ cu două săptămâni în urmă.

Ca orice întreprinzător privat am ajuns, ca în fiecare lună sau la 3 luni sau la 6 luni sau la sfîrșitul anului fiscal, să mă duc și să depun ”bucătăria internă” a afacerii mele la un ghișeu. În acest fel statul (care nu a ridicat nici un deget pentru mine și nici nu a investit nimic în firma mea) să știe exact cu cine am contracte, câți bani îmi aduc aceste contracte, câți bani investesc în hârtie igienică, capse, scaune, toner sau catering.

Nu dezvolt mai mult subiectul acum, ci il voi aborda într-una din zilele când ma voi întoarce de la un astfel de rând. Voi fi mult mai suculent....

Revenind la rândul meu, trebuie menționat faptul că erau 5 ghișee. Ora 8,30. Relațiile (sexuale) ale Ministerului de Finanțe cu contribuabilul începeau la 8. Alegerea orei mi se păruse strategică, funcționarele avuseseră timp să bea cafeaua, să își verse nervii pe primii cinci și își intraseră în mână. M-am uitat rapid și am selectat rândul cel mai aproape de ieșire.... habar nu am de ce l-am ales tocmai pe ăla întrucât s-a dovedit că era cel mai lent... amicul Statler ar spune ”Neh Karma” sau soarta... Probabil l-am ales din reflexul de a ocupa un loc cât mai rapid, astfel încât să le-o iau înainte celor care galopau pe scări către ghișee, sau subconștientul îmi dictase să aleg cel mai apropiat loc de ieșire pentru momentul când îmi va veni să-mi iau câmpii.

Se pare că ambele supoziții ale mele erau greșite, atât cea legata de funcționarele de la ghișeu cât și cea legată de faptul că voi avea vreun avantaj față de cei din urma mea. Deci, alegerea se baza pe intuiția subconștientului legată de luarea câmpilor...

Toti cei de la rânduri ne măsuram gențile, sacoșile, rucsacele sau bibliorafturile (în unele cazuri), mai ales a celor din fața noastră. Pentru cei care nu stiu (i-a ferit D-zeu de o astfel de cunoaștere), mărimea sau grosimea obiectelor menționate semnalizează pentru cunoscători cam cât au de stat. Acest lucru se datorează firmelor de contabilitate care au 10, 20, 50 de clienți și care, pentru fiecare dintre ei, pot depune minim câte 3 feluri de declarații iar în unele cazuri chiar mai multe. Înmulțiți dvs. .....

Prima mea analiză (naivă, cum s-a dovedit mai târziu... mult mai târziu) mi-a oferit o estimare de 2 ore, MAXIM 2 ore jumate.

Acum, se punea problema ce să fac 2 ore jumate, stând pe loc, având ca ambient doar niste pereți albi sau gri, cu afișe pe care scrie că ”aici nu se primesc atenții”, ”corupția și șpaga e pedepsită de lege”, ”ANAF este alături de tine”.... Pe afișul ăsta cineva (un revoluționar, desigur) scrisese subțire cu pixul ”și te F... e din orice poziție”...... Primele 5 minute am personificat și vizualizat ANAF-ul ca pe o blondă cu sâni mari și picioare lungi.... după o jumătate de oră ANAF-ul era în mintea mea un sadic cu bici care.... Mi-am dat două palme mentale și am avansat un micron...

Am uitat să spun că în ziua aia era foarte cald. Datorită restructurării și micșorării de bugete, în sală  nu era aer condiționat, numai în birouri și în spatele ghișeelor, separate de noi printr-un geam (banuiesc de tip securit sau antiglonț, deasemenea binecuvântat la inaugurare de mitropolit împotriva blestemelor și a practicilor woodoo în care contribuabilii de la rânduri transformați în zombi, în lipsa păpușilor necesare,  se pot înțepa unul pe altul sau să-și rupă unul altuia câte o mână... o iau razna rememorând).

Am identificat tactica cu lipsa aerului și căldura teribilă însoțită de mirosul de transpirație amestecat cu parfumuri mai mult sau mai puțin fine, ca o metodă clară de a aduce contribuabilul în situația de a declara TOT, chiar și profitul nerealizat, numai să scape.

După ce l-am invocat mental cam 1 oră pe D-zeu (ajungând la el, ca să zic așa pe linie ierarhică) să facă ceva pentru  ca rândul să meargă mai repede, am realizat că incinta era în mod sigur Good proof sau nici chiar el nu avea curajul să intre aici. În definitiv acolo era iadul nostru personal, iar D-zeu respectă liberul arbitru.

Eram în același loc +5 cm față de locul inițial.

Ce să fac? Ce să fac? Pe Shakespeare îl lăsasem acasă, Dama cu Camelii era cu trei oameni în fața mea.... Codul Fiscal nu avea rost să-l citesc pentru că e trecător și intră în categoria SF sau Fantasy....

Apple IPad nu am...

Am hotărât să-mi aduc aminte din ce am mai citit. În ultima vreme domna mea m-a alimentat cu cărți ”instrucționale” care să îmi schimbe viața (teoretic în bine), care să-mi îmbunătățească skill-urile. Printre cărțile respective era una scrisă de unul Alan Pis (sunt român, scriu cum se aude!)... ceva cu limbajul trupului. Cât am citit-o (interesantă carte) tot am așteptat să aibă un capitol de genul ”Limbajul obscen al trupului” sau ceva asemănător. În trecere menționa ceva de cum se joacă femeile cu părul când flirtează și parcă și ceva de nas și gură. Nope... nimic sexual din păcate. Pis ăsta a stat prea mult prin birouri. Totuși, am zis să-i dau o șansă.

Am mai înaintat 0,5 cm și am început să studiez menajeria din care faceam și eu parte.

Femei, fete (dacă le credeai pe cuvânt), bărbați (identic, dacă era să-i crezi pe ei) și eu (refuz să mă cataloghez). Vârsta era cuprinsă de la 19 ani până la contabilii cu experiență care veniseră săracii cu aparatul de oxigen și intravenoasele după ei. Poate nu erau chiar așa de bătrâni... unii mai aveau câte o sclipire în ochi... Ăia cred că aveau maxim 80 de ani, deci plini de viață încă și în putere (ce face sărăcia din om săracul!).

Mi-am întors privirea de la ce urma să ajung (chiar dacă nu-s contabil), am mai scheunat mental un ”Ajută-mă Doamne”, uitând că aici nu am semnal, și mi-am întors fața deja asudată și probabil congestionată către tânăra generație de contabili aflată cu două persoane în fața mea.

Mda, deja era altceva.

Nu aveau varice, fustele erau hăăăt deasupra genunchilor, bata fustelor lăsa să se vadă chilotul de dantelă și ceva din ”linia vieții”, sânii lipsiți de sutiene împingeau în sus către noi culmi ale profitabilității.... Eeeehhh.... Clar, generație născută cu calculatorul, cu Win Mentor și Ciel, nu adună cu creionul pe hârtie...

Ca la TV când faci ”surf” pe canale, căutând ceva bun după imagine, m-am oprit și am lăsat și sonorul să fie perceput de creierul deja lichefiat.

Fetele vorbeau! Între ele, cu alte femei, și uneori cu câte un bărbat.

Una dintre ele mi-a atras atenția (bineînțeles datorită look-ului). Blonduță, îmbrăcată cum am descris mai sus. Se întreținea cu două contabile adevărate, cu experiență de peste 90 de kg. Foarte amabilă în exprimare, tocmai le informa că ea este abia angajată de pe băncile facultății secția aia de unde ieși contabil, și nu prea știe exact ce e cu toate formularele astea, și hihihi și hahaha... și făcea cunoștință  cu contabilele mămoase, întinzând o mână cu palma înclinată cu vârful degetelor în jos și pronunțând plină de entuziasm ”încântată”, ”sunt fericită că vă cunosc”.... (privind în urmă, o bănuiesc ca fiind agent dublu ANAF).

Discuțiile erau variate de la contul 5121, taxe și impozite, amenzi primite, șpăgi sugerate fără a fi numite în clar.... Probabil că primele 2 ore domnișoara rezistase, limbajul și entuziasmul fuseseră sub control... totuși trecuseră 3 ore juma... căldura își făcuse efectul și asupra ei.

Și astfel, în mijlocul unei prelegeri despre returnarea de TVA, domnișoara având pe chip încă ”încântarea” și ”fericirea” , interesul și înțelegerea subiectului... scoate un foarte clar și plin de intonație suavă... Citez:”Really? No fucking shit?”.

Generația veche de contabili poate nu știe engleza dar eu, necontabil și aflat oarecum între cele două generații, am înțeles ce spusese, mai ales că apoi a mai repetat-o de vreo 3 ori.

Privind în urmă la experiența respectivă, abia aștept următoarea depunere de bilanț, sau de formular 100, 100 virgula 2 sau ce dracu o mai inventa ăștia. Și dacă va fi să îmi găsesc sfârșitul în fața ghișeului de la ANAF, Trezorerie, Administrație Financiară, Poliție, Pașapoarte, Permis auto, Spital... cer solemn ca pe piatra de la căpătâi să îmi scrieți... ”No fucking shit!”  

Reclama... sufletul

Ca să-mi las răutatea sau sarcasmul sau mai știu eu ce alte sentimente și trăiri profunde să mai scape, am să comentez câteva reclame, care par a fi cu priză la client. Din punctul meu de vedere reclamele sunt necesare chiar dacă manipulează, însă unele....

1. Reclama la cafeaua Jacobs ( http://www.youtube.com/watch?v=7pVgKaA-t4I&feature=player_embedded ),  care este disecată (corect în opinia mea aici http://www.reclame-tv.ro/reclama-jacobs-kronung-imorala/ ) nu are o continuare sau un răspuns din partea tatălui. Cred că replica sa după cea a soției (”Ce-i iubitule, intotdeauna ti-ai dorit un fiu, nu?”) este.... ”Da, și Dumnezeu mi-a dat numai curve!”

2. Toate reclamele la medicamente sau ”suplimente nutritive” se încheie potrivit legii și pentru exonerarea de orice răspundere a producătorului cu recomandarea recitată pe super repede înainte :”în cazul ..... bla bla bla.... adresați-vă medicului sau farmacistului”. Deci în cazul în care nu am citit prospectul sau am o reacție adversă sau mi se face rău, trebuie să mă adresez celor doi mai sus menționați, împreună sau separat. Bănuiesc că mă voi adresa lor mai ales dacă ei mi-au recomandat respectivul produs, sau nu, căci oricum reprezentanții acestor meserii au aprobat și autorizat produsul pentru comercializare.

Acum întrebarea este cum să mă adresez? Cu condescendență, respect sau cum?

Deci posibila continuare a frazei ar suna cam așa (în viziunea mea!):

”în cazul ..... bla bla bla.... adresați-vă medicului sau farmacistului cu injurii sau amenințări!”

3. Reclama la Digest Duo în care naratorul ne povestește cam ce se întâmplă în burta noastră, adica o luptă. Fără a face precizarea clară că această luptă generează anumite stări neplăcute trece la ”recomandarea” pastilelor, una pentru dureri și una pentru balonare. Deducția logică a textului este că dacă mănânci, în burtă este o luptă și asemeni lui Neo în Matrix dacă iei pastila roz ai parte de balonare iar cea albastră îți oferă durere. Mișto dar grea alegere. O fi reclamă cu public țintă sado-masochiștii?

4. Reclama la Orange în care o grămadă de pseudo-teenageri vin cu elicoptere și mașini 4x4=16 pe malul unui lac din creierul munților și se apucă plini de o fericire (banuiesc etno-botanică) să ridice niște schele și să umfle o mâță sau alt animal în funcție de câți euroi bagă în contul pre-pay. Ca o paranteză, aștept oferta post-pay... Revenind la reclamă... aștept continuarea sa cu imagini legate de ce fac după ce umflă păpușa gonflabilă în formă de pseudo-animal... o violează, o sparg, inhalează tot heliul din ea?

5. Din păcate tot la Orange există reclama nu-ș cărui serviciu de descărcare a muzicii care îți place și creare de playlist-uri pe care să le trimiți ”prietenilor”, utilizând melodia aia cretină a handicapatului Mika ”We are golden”. Asocierea cuvinte din melodie, cu imagine și cu trimiterea la videoclipul lui handi de mai sus, reiese următoarea imagine de ansamblu: ești un tânăr schilod, cu chiloți albi care sare pe pereți urlând cu o voce pițigăiată (probabil de la hormoni sau coca) că ”noi suntem aurii”. Mișto este faptul că ”golden” te trimite cu gândul la urină ceea ce face ca traducerea mai mult sau mai puțin ”subliminală” este ”noi suntem pipi”. Și nu înțeleg cum asta m-ar face să utilizez serviciul de la Orange. Pe lângă asta mai există și ”afirmația de valoare” potrivit căreia ”muzica e viața ta”!  Manifestarea ”tinerilor” din clip mă duce cu gândul că înainte de a asculta muzica viața lor era mai degrabă etno-botanică.

6. Reclama McDonalds cu sandwich-ul CBO. http://www.youtube.com/watch?v=7rdX3hy5SI0&feature=related  Nu l-am găsit în românește dar nu contează. Aici am să solicit închiderea ochilor în timpul vizionării și concentrarea doar pe sonor. Acum.... ce auziți? Pe fondul muzical se aude descrierea conținutului ”McDonalds prezintă noul sandwich CBO, cu brânză... mmmmm.... pui.... aaaaaaa..... ceapă crocantă..... oooooh.....” și apoi din nou ”mmmmm... aaaaaa.... ooooooh”. Deschideți brusc ochii... ce vă așteptați să vedeți? O secvență perversă de sex în care sunt folosite brânza, puiul și cu ceapa (evident crocantă). Concluzia, McDonalds nu vrea să vândă acest produs nevăzătorilor sau dacă da există posibilitatea ca aceștia să îi acționeze în justiție pentru reclamă mincinoasă.  

Apud Democrația

Din 90 și până astăzi mă uit la tv..

Sunt mai multe canale.

Idee indusă: democrația este cel mai evoluat sistem social-politic de până acum.

Criza se pare că zdruncină pe undeva această ”axiomă”. Dacă nu peste tot în lume, sigur în ”țărișoara noastră”.

Calitățile democrației se pare că la noi s-au pierdut undeva pe drumul politico-securistic-economic (de piață plină de intermediari care cresc artificial prețurile) a României. Ce calități lipsesc?

Onestitatea omului politic sau a partidelor? Nu. Ar însemna să fiu naiv vizavi de sistemele din ”țările evoluate”. Politica înseamnă de la Machiaveli, manipulare și minciună pentru obținerea puterii.

Orientarea deciziilor puterii ”from the people, for the people”? Din nou NU. În țările ”evoluate” acest lucru este  mimat până la nivelul de bunăstare a majorității populației care să nu determine ”răsturnarea” de la putere.

Prezența ”poporului” prin ”reprezentanți” în hotărârea destinului propriu? Iarăși NU. Mă îndoiesc de faptul că americanul de rând a fost consultat (adeka referendum) în privința atacării Irak-ului sau a acordării de finanțări marilor corporații sau bănci care au generat criza.

Vax. Întotdeauna se pare că există cineva mai deștept decât noi, care știe exact de ce avem NOI nevoie în orice moment și ne umflă botul ca un părinte denaturat și bețiv atunci când întrebam când mâncam, ce mâncăm, dacă mâncăm....

Acest părinte democrat ne spune (la nivel global, de societate) pe cine să iubim, pe cine să urâm, cu cine să ne culcăm, să facem copii, cui să-i luăm gâtul, cui să-i dăm cămașa de pe noi și dacă nu avem cămașă, atunci macar primele 2 straturi de dermă, ș.a.m.d..

Acest ”părinte” ne spune că el știe mai bine decât noi de ce au nevoie urmașii noștri și pentru aceasta noi trebuie să ne donam ACUM un rinichi, ficatul, creierul, inima și plămânii pentru un obiectiv strategic pe termen mediu și lung....

Părinților noștri li s-a spus la fel, nouă ni se spune la fel și sunt convins că și urmașilor noștri li se va spune la fel, devenind prima specie care supraviețuiește fără creier și alte organe.

Paradoxul este că dacă în viața reală nu ne alegem părinții, în democrație NOI ne asumăm rolul de handicapați mental, schizofrenici și  paranoici.

Paradoxul democrației este că NOI atunci când ne alegem ”reprezentanții” alegem de fapt ca timp de 4 sau 5 ani să nu mai vorbim, să nu mai alegem ce să facem cu viața noastră și a copiilor noștri.

Ce măsură de tip fail-safe are democrația pentru cetățeanul de rând prin care NOI să ne schimbăm instantaneu reprezentanții atunci când ne mint, ne fură prezentul și viitorul, atunci când ne limitează dreptul la sănătate, fericire și orice mai avem DREPTUL de la viață?

NICIUNA!

Regula democrației este piramida a cărei bază o formăm noi și are în vârf pe ”cel mai cinstit și drept dintre daci”. În această structură ar trebui ca ”nevoile” celor de la bază să se propage către vârf unde să-și găsească rezolvarea. Realitatea este că, după ce ne încredințăm dreptul de a alege ce e mai bine pentru NOI altcuiva, noi rămânem în ”nevoile” noastre și luăm câte o gură din aceste ”nevoi” de fiecare când o deschidem.

Pentru o descriere a feței adevărate a democrației recomand oricui să citească Dune de Frank Herbert.

Revenind în ”zilele” noastre. De ce din panoplia de autocenzură a democrației, sau din sistemul său imunitar lipsește instituția de revocare DIRECTĂ și IMEDIATĂ a ”reprezentantului” meu de către mine, nu de către partide, nu de către Curtea constituțională, nu din 4 în 4 ani sau din 5 în 5 ani?

Ca o paralelă, dacă mă căsătoresc cu cineva care îmi jură iubire și fidelitate de ce nu pot da divorț IMEDIAT ce mă înșeală sau îmi vinde lucrurile din casă sau îmi otrăvește mâncarea și trebuie să continui coabitarea 4 sau 5 ani?

Cineva poate spune că dacă ar exista o astfel de procedură nimeni nu ar mai fi capabil să imprime o direcție de dezvoltare unei țări, că NOI cei de la baza piramidei democratice nu avem imaginea de ansamblu a celor pe care îi urcăm în vârf și costurile alegerilor ar fi imense.

Astfel de obiecții par la o primă vedere logice și chiar îndreptățite. Mai ales dacă ne asumăm postura de dobitoci incapabili de a-și asuma răspunderea privind propria soartă.

Realitatea dovedește că întotdeauna ”direcția de dezvoltare” impusă nu are legătură cu majoritatea dintre noi, luați ca indivizi. ”Imaginea de ansamblu” care ne este prezentată este întotdeauna distorsionată, blurată și focalizată numai pe ce interesează pe alții. Costurile unor alegeri anuale, declanșate de NOI, sunt cu siguranță mai mici decât costurile și hoțiile pe care le suportăm 4 sau 5 ani.

Atunci când NOI trimitem pe cineva să ne reprezinte interesele și să ia hotărâri în numele nostru reprezintă un contract. Orice promisiune pe care ”aleșii” ni le fac ar trebui să fie ”clauze contractuale” iar încălcarea sau nerespectarea lor ar trebui să fie ”cauză penală”. Deci încălcarea sau nerespectarea promisiunilor ar trebui interpretată ca sperjur și pedepsită penal.

În semnarea acestui contract nu trebuie să existe clauze de forță majoră. Nu trebuie să existe explicații de genul ”am încercat”, ”nu am știut”, ”contextul internațional” și orice fel de scuză care translează responsabilitatea din plan personal în plan global, de karmă sau voință divină.

Pe nici unul dintre noi nu ne exonerează necunoașterea legii chiar dacă nu suntem juriști sau avocați.

Ca un exercițiu de imaginație, încercați să vizualizați o ”democrație” în care primarul, deputatul, senatorul, președintele, primul-ministru, ministrul de X în momentul în care îmi solicită votul își prezintă programul cu ceea ce va face el pentru mine PUNCTUAL și cu termene precise.

Să presupunem că la alegeri ”iese” cu 51% din voturi.

Incapabil sau răuvoitor nu își respectă promisiunile ca și conținut sau ca termen.

Pe baza acestor ”promisiuni” eu să pot să îl trag la răspundere penală instantaneu și să îl ”dau jos” dacă adun 51% + 1 vot.

Vă puteți imagina o acțiune în justiție în care 6 milioane, sau 3 milioane de persoane cu drept de vot exprimat îl dau în judecată pentru prejudicii pe președintele unei țări, pe primul ministru sau pe ministrul sau deputatul X, având ca temei sperjurul, înșelătoria sau ”malpraxis-ul economic” și în care el și familia lui să suporte costurile ”alegerilor anticipate”?

Utopie, nu?

Concluzie!

Din 90 stau și mă uit la tv.

Sunt mai multe canale.

FAQ (Fucking Asked Questions)

Prima întrebare prostească este, evident, ce m-a apucat cu blogul? Nu am altă treabă, am prea mult timp liber sau creierul s-a umflat și dă pe dinafară?

Evident creierul este inflamat...

A doua întrebare la fel de ”stupid” este cine sunt? La această întrebare nu și-a răspuns omenirea de mii de ani. Deci, dacă am să aflu răspunsul am să îl fac public și în urma descoperirii în mod sigur am să trag aer în piept (probabil ultima oară) și voi primi premiul Nobel(i).

De ce Waldorf și cine e? Waldorf este un personaj în vârstă, cârtitor și sarcastic, prezent alături de prietenul său Statler în Muppets Show. Momentan Statler e plecat din țară.

Despre ce vreau să scriu, că ce era de scris și spus s-a cam terminat? Habar nu am și nici nu cred că vă interesează.

Am studii? Scriu gramatical? Nope... Deci....

Ca să fac totuși un sumar a subiectelor (posibile) despre care se poate să mă apuce criza și să scriu am să le enumăr cu cu liniuță:

- reclame stupide (sau nu);

- politică

- economie

- religie

- sex

- proști

- prostii

- etc.

De ajuns? Sunt român și mă pricep la toate și în consecință am o părere... în general proastă.

Dacă vreau feedback de la vizitatori? Nu, însă sunt sigur că se va găsi cineva să îmi spună că nu scriu cu Î din A sau conform ultimelor norme ale Academiei Române, că nu am o ”vedere de ansamblu”, etc.. Sau altfel spus, cine dreaku sunt eu să zic ceva? Ca atare nu o să răspund ”never - ever” la prostii de astea. 

În mod sigur nu caut consensul, aprobarea sau acordul. Din definiția blog-ului am înțeles că mă reprezintă pe mine, cu experiențele mele și... e scris pentru mine în primul rând.

Lucrul ăsta înseamnă că eu scriu pentru mine, nu pentru voi, iar faptul că las și pe alții să vadă ce îmi trece prin creierul meu inflamat (am spus la început!) nu înseamnă că le datorez ceva (de la respect la prietenie).

Cam asta e.....