Legenda găsitorului

El, stătea pe vârful unui deal și privea în depărtare, unde celelalte șase dealuri își ițeau mai mult sau mai puțin timid vârfurile.

Era dimineață. Soarele începuse să trimită precursorii razelor sale, astfel încât contururile dealurilor dădeau impresia spinării unui dragon care se unduia în ape negre.

Oftă adânc. Eheeiii, cât de bine cunoștea dealurile astea.

La început auzise de comoară atunci când era mic.

O vorbă prinsă de la unul, o vorbă de la altul.

O poveste întreruptă de moș Ene.

Un murmur aproape nedeslușit de sărbători care răzbătea din apropierea veunei biserici.

Apoi crescuse și se apucase să caute prin biblioteci. Ce era comoara asta? Unde era? A cui era?

Anii au trecut. 
Ooofff, cum au mai trecut.

Citise tot ce era de citit, vorbise cu cine era de vorbit si văzuse tot ce era de văzut.

Mai întâi căutările îi purtaseră pașii către Orient. Se întâlnise cu lama din Tibet, transpirase alături de mari guru în India, ascultase sutrele budhiste de la Shaolin, urcase piscurile de la Wudang ca să fie una cu natura. Nu găsise răspunsul. Nici harta către comoară.

Abia reușise să deseneze un colț al hărții și să traseze prima linie din imaginea Comorii.

O luase înapoi către casă și se întâlnise cu vrăjitori și șamani.

Aceștia l-au învățat cum să intre în transă dar mai ales cum să iasă din ea. În una dintre transe văzuse. Da. Văzuse. Apoi, când a ieșit din ea, nu-și mai amintea decât trei noi trăsături de adăugat la imaginea Comorii și încă o bucățică de hartă.

Oricât a mai stat cu șamanii și a mai căutat în transă răspunsurile, acestea nu au mai venit.

În final și-a dat seama că asta era tot acolo. Că recoltase tot ce putea recolta. Așa că o porni din nou. Către casă.

Pe drum se întrebase, cum de știa unde e ”acasă”. Nu avea o hartă, dar totuși știa.

Apoi Comoara iar îi acaparase mintea.

Se hotărâ să facă un ocol înainte de a ajunge acasă așa că apucă drumul Ierusalimului și al lui Ghilgameș. Adăstă în bisericile kopte, în moscheile din vârful munților, adormi peste noapte cu capul pe Zidul Plângerii, apoi urcă Golgota simțind crucea pe umeri, apoi atinse piatra de la Khaba, apoi…

Apoi mâna îi porni singură pe hârtie și mai desenă un colț de hartă și mai adăugă câteva trăsături singuratice imaginii Comorii.

Se uită la ce făcuse. Nu știa de ce sau cine îi condusese mâna. Aproape că nu mai dorea să-și pună întrebări dar căutarea îl împinse din nou.

Unde nu ajunsese? Probabil că acolo se găseau celelalte indicii. Se uită și văzu Marele Nord. Da, acolo nu ajunsese. Își luă bocceluța în spinare și porni.

Cumva ajunse repede. Parcă plutise, chiar dacă picioarele umflate și pielea uscată a feței îi spuneau altceva. Uite la ce era bună rugăciunea rusului acela. Deci așa făcuse și el. Hmm.

Se opri din gânduri și se uită în jur. Era în Nord. Respirația crea aburi și îngheța. Te așteptai să cadă cu zornăit de gheață pe jos. Dar nu. Aburul înghețat se disipa strălucind din ce în ce mai slab în lumina aproape albastră.

În dreapta văzu o piatră mare cu o săgeată și o urmă. Astfel ajunse la o peșteră. Chiar la intrare, apăru un bătrân/tânăr blond, înalt dar puternic, care îi dădu două pietre negre, cu niște semne scrijelite adânc. Un gând trecu cu viteza luminii, ”astea sunt runele lui Odin”. Gândul luase cu viteza sa și lumina.

Când lumina reveni, nu știa ce făcuse sau unde fusese, sau… doar își amintea din nou câteva linii, câteva semne.

Harta devenise mai clară, dar încă nu de ajuns.

Imaginea Comorii era mai complexă dar nu îndeajuns de clară.

Oftă. Mai avea de mers într-un singur loc. Apoi… cine știe.

Întoarse spatele Marelui Nord și trecu peste apa cea mare, dar atât de mică parcă, dintr-un salt. Acum era pe insula aia de dinainte de Marea cea Mare.

Era într-o pădure deasă. Copacii erau înalți și cumva la fel dar diferiți de cei de acasă. Acasă…

Bătrânul cu haine albe ieși parcă dintr-un copac. Apoi altul, și altul și altul. Aveau bărbi lungi și albe. Părul era tot lung și era liber peste haine. Era gata să zică ”Ganda..” dar unul dintre ei îl apucă de mână și îl împinse într-un copac. Puse mâinile pe scoarța aspră, oprindu-se din dezechilibru. Imediat scoarța se desfăcu și el căzu în … copac. Era copacul însuși. Simți seva urcând. Simți frunzele rotindu-se încet după soare. Își simți rădăcinile în contact cu celelalte rădăcini. Cu toate rădăcinile.

Vântul șoptea ceva. Încercă să înțeleagă, dar nu mai avea urechi. Soarele îi arăta ceva, dar el nu vedea. El doar simțea. Simți cum frunza se desprinde de pe ram și cade pe pământ.

Deschise ochii. El era. El căzuse.

Se ridică și își scutură hainele. Îl cam dureau coastele și i se învinețise o mână.

Era singur, la marginea pădurii. Adună câteva vreascuri și, înainte de a aprinde focul, mulțumi copacilor că îl lasă să se încălzească cu unul de-al lor. De-al lui de fapt.

Flăcările jucau în noapte și cu ochii închiși completă harta. Apoi imaginea Comorii.

Deschise ochii. Pe pergament era desenat spatele unui dragon care iese și intră în apă. Capul și coada nu se vedeau. Doar știa că erau acolo, în adâncuri.

Îi părea familiară imaginea și brusc știu unde îl duce harta. Aproape că nu mai avea răbdare. Ar fi plecat atunci.

Își întoarse privirea spre cealaltă pagină. Din pagină îl privea statuia unui bărbat. Nu era nici Budha și nici Hristos. Nu era nici Rama, Vișnu sau Kali. Nu era Atena sau Zeus.

Era statuia unui bărbat absolut normal.

Se uită lung la imagine. Era desenul său. Mâna lui trăsese liniile care formau statuia.

Închise ochii. Deci asta era. Comoara era în statuia aia. Mai trebuia doar să o găsească și acum știa și unde.

Dimineață se ridică de lângă lemnele fumegânde, își luă din nou bocceluța în spate și zâmbind porni la drum.

….

Acum era acasă. Stătea pe culmea uneia dintre cele șapte coline și pândea soarele. Știa că razele sale îi vor indica locul statuii.

”Așa, așa, încă un pic, încă uuun pic. Asta e!”

O rază subțire  a soarelui atinse parcă cu sfială mijlocul colinei a treia și acolo ceva sclipi. Foarte scurt dar foarte puternic. Parcă era un soare foarte, foarte mic care clipise.

Înșfăcă bocceluța, cazmaua proaspăt cumpărată și rotocolul de funie. Vazuse mai demult seria cu Indiana Jones și se dotase și el cu ce putuse.

O luă la picior, zburând ca vântul pe spinarea dragonului și se opri acolo unde soarele…

Nu era nimic. Nu era vreun monument, nu era nici o biserică sau templu. Nici măcar o peșteră sau o grotă mai mică. Era un câmp. În pantă, dar totuși câmp. Nici copaci nu erau. Doar iarbă.

Nu știa ce să mai facă. Toate speranțele i se năruiră, căzu în genunchi și își apucă cu palmele fața.

Nu plângea, nu se văieta. Golul era atât de mare că, asemenea unei găuri negre, îi supsese cuvinte și lacrimi deopotrivă.

El stătea. Aștepta inconștient ca mâna să plece singură să mai deseneze ceva. Așteptă ca iarba să-l mângâie sau să-l tragă în jos. Nimic. Nici o viziune.

Nimic.

-        Hei, domnule, ce faci pe ogorul meu? Cum ai ajuns aici?

Fără a-și lua mâinile de la ochi, El bolmoji ceva de genul: lasă-mă, nu am chef de vorbe, am ceva important de făcut, pleacă. Atâta doar că le spuse pe toate odată. Drept urmare celălalt insistă.

-        Domnu’ , da’ de ce nu luați mâinile de la ochi? Vă este rău? Vreți să vă ajut?

-        Lasă-mă în pace, nu auzi? Reuși El să țipe/șoptească. Eu, eu caut ceva. Ceva foarte important. Mi-e bine, lasă-mă.

-        Păi dacă așa vreți și nu aveți nevoie de ajutor, eu mă duc, că sunt de cu ziuă pe ogor. Da’ vă rog să nu îmi stricați ogorul, că am muncit mult la el și mai am încă de lucru.

-        Bine, bine. Nu îți fă griji. O să am grijă.

-        Bine. Dar totuși vă rog eu să aveți mare grijă de ogor. Că eu mai am pământ și în alte locuri și or venit unii și mi-au promis că au grijă, da’ până la urmă l-au stricat. Acolo mai am de lucru și acum, ca să-l fac bine din nou.

-        Bine, bine. Uite, eu sunt singur, nu am ce strica, zise el fără a-și lua mâinile de la ochi.

-        Domnu’, uite eu vă las, că așa cum am spus, mai am treabă și în altă parte. Dar totuși nu vreți să luați mâinile de la ochi? Sigur sunteți bine?

-        Da, da. Sunt bine. Lasă-mă. Ridică vocea agasat.

-        Atunci, la bună vedere, zise celălalt.

Încă cu mâinile la ochi și în genunchi El auzi cum celălalt se depărta prin iarba foșnitoare.

Era ceva în vocea celuilalt, ceva de care abia acum deveni conștient.

Brusc își luă palmele de la ochi și se ridică în picioare.

Se răsuci și îl văzu pe celălalt cum cobora dealul. Îl apucă frica și strigă/șopti:

-        Hei, tu.

Celălalt se opri și fără să se întoarcă îi răspunse la fel de strigat/șoptit:

-        Da. Cu ce te pot ajuta domnu’?

-        Doar atât spune-mi. Tu ești?

Celălalt începu să se întoarcă încet. Capul se întorcea către El și El văzu statuia desenată. Atâta doar că zâmbea.

-        Da, Eu Sunt!

Apoi clipi și soarele din ochi îl orbi pe Căutător pentru un moment.

Când deschise ochii, celălalt nu mai era. Doar auzi, slab:

-        Domnu’ eu mă întorc pe seară, așa că dacă ai nevoie de ajutor cu ceva…

El, își făcu coliba pe mijlocul ogorului și se puse pe așteptat.

A doua lună hotărâ să are și să planteze ceva. În definitiv el promisese că o să aibă grijă de ogor, așa că…

Oricum avea de așteptat. Celălalt nu spusese în care seară revine.