Chitanța

Astăzi nu-ș ce m-a apucat și am încercat să îmi fac curat pe măsuța/birouașul la care îmi fac veacul.

Nu știu cum e la alții, însă la mine e întotdeauna dezordine. Dau vina de obicei pe spațiul mic (aproape o chilie – smile!) cu multiple destinations și multitasking, respectiv birou, bucătărie și sală de conferințe cu soția.

Paranteză.

Bucătăria/officeul/ conferrence room-ul meu pare a avea niște calitați oarecum paranormale. Aici se cantonează după ceva timp orice musafir sau rudă (nu vă mirați, eu le consider categorii separate). Aici mă uit la seriale sau filme de pe net (cu sau fără soție), chiar dacă am posibilitatea să le vad și pe big screen-ul din cameră/dormitor/living/guest room. Și nu în ultimul rând tot aici au loc ”furtunile din creier” în urma cărora hotărăsc să fac aia sau aia sau... nu.

Să închid paranteza, că despre bucătărie am să vorbesc altădată.

Deci, am început să fac ordine. De obicei asta înseamnă inițial o minimă catalogare a lucrurilor care se odihnesc pe măsuță/birouaș.

Strâng pixurile, creioanele, cariocile, șurubelnițele, acumulatorii, cablurile de transfer de date, încărcătoarele de telefon, cd-urile, dvd-urile, capsatoarele și perforatoarele și.... le vărs în sertarul de sus (cât încap, restul revărsându-se și în al doilea).

Până aici e în regulă. Creierul nu a fost forțat, mușchii nu s-au încordat și nu în ultimul rând, chiar știu ce și unde este, dacă am nevoie. Eficiența mea în această primă acțiune se poate vedea în urma obiectelor lăsată în praful de pe birouaș/măsuță.

Trag aerul în piept. Tot aerul. Creierul are nevoie de oxigen pentru a doua parte a acțiunii de restaurare a ”ordinii și disciplinii în casa asta”!!! Semnele de exclamare și nu numai aparțin soției.

Cu aerul în piept încă, iau maldărul de hârtii. Acestea intră în categoria Obiecte Nedorite si Nerecunoscute. Pe scurt ONN. M-ar ajuta dacă pe ele ar avea scris TOP SECRET, CONFIDENTIAL, etc., ceva care să îmi permită să le iau cu brațul și să le arunc în vreun seif cu clauză să fie deschise și cercetate după anul fiscal 2200.

Din păcate nu merge așa.

Documentele se împart în mai multe categorii.

Categoria 1 Arde și nu mai citi

Ciorne, rețete îngălbenite despre nu-ș ce prăjitură, numere de telefon absconse, mâzgâleli pe colțuri de hârtie făcute în timpul vreunei conversații anoste la telefon, idei străfulgerate de geniu sau de afaceri prea succint menționate pentru a fi readuse aminte după o oră și evident regina acestei categorii, Alteța Sa Serenisimă, Pliantul.

Această categorie este rezolvată simplu. Rupt, boțit și la gunoi. Poate mai puțin rețetele, pe care le pasez doamnei, atrăgându-i astfel într-un mod (cred eu) subtil că ar fi timpul să le și pună în practică. De exemplu, chec-ul ăla...  Dar să nu divagăm. Chiar dacă îmi place.

Categoria 2  Print-uri

Această categorie solicită puțin mai multă atenție și coordonare.

Mai întâi verifici dacă are antet. Dacă are, a cui e. Bancă, spital, alte instituții.

În funcție de emitent faci niște mici căpițe.

Apoi citești ce e. Factură, înștiințare, analiză, amenințare (astea sunt mai rar și cel mai adesea de la ANAF), felicitare (cel mai rar!).

Apoi citești data. Acest ultim indiciu îți spune sau certifică sau dă undă verde următoarelor acțiuni în legătură cu documentul. Adica dacă îl păstrezi sau îl arunci.

Dar nu singur. Cel mai adesea chem la consultări ”societatea civilă”, că doar suntem o democrație.

Dacă la eliminarea (fizică) a facturilor la cablu, internet, telefon, extrase cont mai vechi de 1 lună sau din categoria acestora nu întâmpin proteste stradale, de hol sau dormitor, în cazul celorlalte documente cel mai adesea există negocieri sau dezbateri populare sau chiar referendumuri pe care destul de des le pierd (cică nu am majoritate, dar eu banuiesc faptul că votul este măsluit – cred că ”societatea civilă” votează la două mâini).

Categoria 3 VIP - Very Important Paper

În această categorie intră acte care dovedesc că.... stau la baza.... certifică faptul că....

Mai pe scurt, te fac. Pe tine și pe ”societatea civilă”.

Sau mai clar, în lipsa lor nu exiști sau dacă exiști, ești doar o palidă umbră a ceea ce ai fost când aveai HÂRTIA.

Cel mai adesea HÂRTIA stă la baza creației tuturor celorlalte hârtii pe care le-am rupt, boțit sau aruncat mai înainte și din când în când se mai ițește dintre celelalte, contemplând parcă propria creație.

ACTUL de cumpărare a apartamentului generează anunțul cu impozitul, asigurarea locuinței, factura la lumină, gunoi, cablu, telefon, internet, etc..

ACTUL de cumpărare a mașinii are ca urmași, nepoți, strănepoți, cuscri, cumnați pe bonul de la benzinărie, asigurarea obligatorie, amenda, factura de la cauciucuri.

ACTUL de căsătorie stă și el la baza creației creditului cu al său grafic de rambursare, .... ups... de ăsta nu mai vorbesc. Very dangerous dacă mă înțelegeți.

Și la începuturi... în negura timpurilor... THE ACT ... certificatul de naștere.

Cel care e la origine. Certificând greșeala părinților, zgârcenia lor în a nu-și cumpăra prezervativ sau pilule, rătăcirea lor ludică de o clipă (asta e metaforă,  nu cred că a fost chiar o clipă), etc..

Această hârtie, bătrână, îngălbenită (în rele aș putea spune) este cea care te-a băgat în belele și ți-a creat obligații și datorii. Ea, extrem de rar, își găsește locul pe birouașul/măsuța mea. Dar totuși trebuie să fiu atent. Dacă aș rupe-o sau aș arunca-o.... Nici nu vreau să mă gândesc.

Oricum, aceste ultime hârtii, dacă apar, sunt tratate cu grijă și sunt ascunse în dosare speciale, în dulapul special.... etc..... special.

Însă... Dacă aceste ultime hârtii sunt importante, există și o altă subcategorie VIP. Această subcategorie are puterea de a le crea de fapt pe toate celelalte. Ea este pentru majoritatea celorlalte hârtii precum este ”particula lui Dumnezeu” în atomi. În lipsa sa orice hârtie este fără valoare, fără putere, doar hârtii din prima categorie care nu produc efecte.

Ea trebuie să se găsească anexată sub o formă sau alta la orice am făcut, facem sau vom face.

Ea dovedește că ne-am plătit datoriile către.... că am devenit posesorii de drept ai... 

Până și Certificatul de Naștere a avut anexat un astfel de act, în lipsa căruia nu ar fi existat nici el.

Deci atunci când rămân numai cu această categorie de acte, le cercetez atent, căutându-le înțelesurile ascunse în scrisul de mână mai mult sau mai puțin lizibil, în literele de tipar din capul hârtiei, în ștampila din colțul de jos, asemeni unui eremit care la lumina lumânării cercetează manuscrise vechi.....

Delirez... cred că de la praful ridicat din HÂRTIILE de pe birouașul/măsuța mea. Citesc CHITANȚE.

Mă îndrept de spate, trag de umeri, rotesc brațele să le dezmorțesc și ignor senzația de ușoară usturime de pe umărul stâng de la clama care ține atașată chitanța vieții mele, cu tot ce am plătit, cu un total care crește pe măsură ce mai plătesc ceva.

Chitanța ta cum e prinsă? Cu clamă, cu capsă sau cu bold?

Întâlnire cu un amic

Nu cu foarte multă vreme în urmă m-am reîntâlnit cu un amic.

Un amic cum probabil au mulți dintre români, respectiv unul care a reușit să o taie din românica (nu scriu cu R mare intenționat, nu de incult sau din graba tastării).

Îl păstrez în categoria ”amic” pentru că am devenit superstițios după ce am avut o grămăjoară (nu o grămadă) de prieteni și aproape toți mi-au demonstrat ce înseamnă cu adevărat să fii ”prieten” de nici nu ne mai vorbim. Așa că mai bine catalogat amic. Sper din tot sufletul să nu se supere și să îmi înțeleagă justificarea logicii mele ultra torsionate și răsucite.

Cum am ajuns amici... Ciudat. Adica, așa cum știu acum că suntem amândoi.  Sau nu...

Dacă mai țin bine minte, punctul inițial de ”contact” l-au reprezentat artele marțiale în adolescența noastră, adică pe vremea lui Ceașcă. Ca în orice ”relație”, primii pași nu îmi mai sunt clari în memorie, iar astăzi în mod sigur nu mai contează.

Ne-am reîntânit în Arad, în armată. Pe vremea noastră, armata era obligatorie și practica era ca cei din Moldova să meargă în Ardeal și prin permutări, identic celelalte zone. Dacă aveai pile făceai armata ”acasă”, adică pe o rază de 3-4 ore cu trenul față de casă. Noi nu am avut. Pile.

Copii ”inculți” (adică nu intrasem la facultate) nu am făcut armata la termen redus ci la termen complet, ba chiar prelungit pentru că....

În unitate, fără a ne întâlni prea des (el era la infanterie iar eu la transmisiuni), faptul că ne cunoșteam și eram din același oraș ne-a mai apropiat cu un pas.

Apoi am venit acasă.

Apoi a căzut Ceaușescu.

Apoi a venit Iliescu.

Apoi....

În acest timp ne mai întâlneam pur întîmplător și mai schimbam impresii, opinii sau vorbeam de aiurea.

Acum știu că amândoi aveam niște situații familiale destul de asemănătoare. Amândoi suntem nemulțumiți în general (poate el puțin mai puțin acum). Amândoi suntem destul de sarcastici și ironici (așa cum banuiți, cu ceilalți, dar nu fără motiv). Amândoi am citit mult și multe. Amândoi avem opinii și păreri puternice în legatură cu tot și cu toate. Amândorura nu ne place să bem, să mergem la meci și fotbalul în general. Nu vorbim urât și nu înjurăm decât în caz de strictă necesitate. Urâm violența dar ne-am obișnuit cu ea că e uneori necesară.

Paradoxal nu interferam cu nimic în activitatea celuilalt. Aveam foarte, foarte puține cunoștințe comune.

Nu îmi datoreză nimic și nici eu lui.

La una dintre întâlnirile noastre neplanificate m-a anunțat că pleacă. M-am bucurat pentru el, i-am urat noroc ne-am mai hlizit puțin, ne-am strâns mâinile și ... gata.

După o perioadă, după ce s-a obișnuit acolo, am început să vb pe mess. Ca și în țară, fiecare cu a lui și cu a celuilalt. Probabil că la amândoi ne place să facem conversație. Era și o carte. Arta conversației. Probabil că noi am ajuns să o stapânim. Între noi. Cu alții am oarece dubii.

Apoi probabil că am atins limitele mess-ului. Amândoi cred că scriem mult mai încet decât gândim și spunem o prostie. Lentoarea internetului a devenit frustrantă așa că am pus frână. Lățimea de bandă a conexiunii la internet nu era nici pe sfert cu lățimea de bandă a prostiilor din capul nostru.

Apoi a început ritualul venirilor lui în țară. Amândoi ne întâlnim fără soții, pe teren neutru (adica la nici unul acasă, chiar dacă ne-am vizitat în limita obligatorie a socializării) parcă pentru a ne proteja ”relația” de influențe externe, implicații, complicații și explicații inutile legate de glumele noastre pe care uneori pare că nu le înțelegem  decât noi.

Ne întâlnim la mall, pe hol, mergem la o cafea, eventual o pizza și începem.

Evident deschiderea ”jocului” este compusă din clasicul ce ai mai făcut, cum o mai duci (sau ai lăsat-o jos), ce mai face familia sau ce îți mai face familia (ție). Încheiem acest debriefing  cam în 30 de minute.

Și apoi începe show-ul. Adica, bârfim. Pe toți și pe toate. Uneori bârfim academic, filozofic, politic, social. Alteori bârfim organic, din ficați, din rinichi, suculent. Apoi râdem de noi. Fiecare de el dar și de celalalt. Într-un mod colegial, amical. Ne înțelegem și ne acceptăm ironiile. Știm că sunt făcute doar pentru a nu ne ieși din mână. Un fel de sparring verbal. Fără miză, fără câștigător.

După 3, 4 sau chiar 5 ore, obosim. Încep la amândoi (ca prin minune) să sune telefoanele, care până atunci au tăcut. Suntem chemați fiecare de obligațiile lui.

Ne strângem mâinile, ne luăm la revedere și uneori ne batem americănește cu palma pe spate spunându-ne alternativ că arătăm bine în ciuda firelor de păr alb și a stratului adipos depus pe ici pe colo.

Apoi fiecare pleacă.

Și sunt convins că și el, ca și mine, nu stă cu sufletul la gură până la următoarea întâlnire. Fiecare are viața lui.

 Asta până la următoarea vizită când și eu voi fi bucuros să îl întîlnesc și sper că și el (că altfel nu m-ar suna să ne întâlnim).